O seară colorată

Iese Horica mai devreme de la școală, zic, ce bine, o mai luăm pe Kiti de la Victoriei și avem o seară întreagă acasă, doar pentru noi. Felix își încheie forțat povestea cu laserul mai gros decât o sută de autobuze, fiindcă peste drum de unde am oprit mașina, de după statuia Aviatorilor, se ivește Horica, iar poveștile acestea sunt tainice ca legendele băștinașilor unei insule îndepărtate, așadar se împărtășesc între patru ochi, aproape ritualic, în mediu protejat. Sfârșit, zice Felix, iar odată cu el, Horica deschide cu apăsare exagerată ușa, apoi se aruncă pe unul din locurile libere. Îmi povestește și el ziua, poveștile lui nu sunt fantastice ca ale fratelui său, însă de cele mai multe ori sunt extrem de comice. Mut mașina cu vreo trei sute de metri înainte, la locul de întâlnire cu Kiti și între timp mă gândesc la verva neistovită a băieților, care îi aseamănă la nivel cantitativ, dar îi și deosebește ca ideație. Nu este prima dată când balansez bogăția asta de expresie verbală a băieților cu lipsa deplină a ei în cazul lui Kiti, dar socotesc astfel mai degrabă dintr-un reflex excesiv de exactitate, decât din cine știe ce prejudecată superstițioasă, ceea ce mă lasă cu nivelul emoțional nemodificat. Este vremea să apară și silueta zveltă pe aleea cu boltă din coroanele copacilor bătrâni, numai că prin telefon aflu că nu doar că nu ajunge la timp la întâlnire, ci că fata este foarte supărată și refuză ferm să iasă din școală. Ah. De data asta leg mistic eșecul planului 'devreme acasă' de inoportuna scuză a lui Horica de a ieși mai devreme de la școală, ceea ce mă împinge să concluzionez că nivelul ridicat de emotivitate îmi este până și mie, o ființă predominant rațională, prielnic și deopotrivă seducător la a da explicații supranaturale întâmplărilor. Bineînțeles că am parte de grimase ironice din partea lui Horia, pe care încerc să-l conving printr-un argument concret, de ordin fizic, mai exact invocând (ha) superficial ceva teorie uitată a undelor electromagnetice, că legătură dintre evenimente este una, hai, cauzală, dacă nu de tip păcat-pedeapsă, însă eșuez, desigur, dar nu o fac lamentabil, ci, din contră, de-a dreptul ilariant. Se pare că răstimp situațiunea în centru rămâne gravă, copila nu se învoiește să iasă, ceea ce mă obligă să închid ochii și să mă avânt în marea învolburată a drumurilor citadine întru salvarea fetei celei încăpățânate. Se întunecă cu repeziciune, de fapt, dată fiind intensitatea argumentativă din interiorul mașinii, se întunecă subit, iar din fericire, mă rog, nefericire mai mică decât cea anterioară, Kiti este momită cu un biscuite către ieșire, apoi ferecată, ca o domniță într-un castel, într-un taxi, în care trei gardiene sufletiste n-o pierd din ochi tot drumul. Ajunge domnița în cele din urmă la punctul de întâlnire, este mai veselă decât m-aș fi așteptat, îi dau drumul în căsuța noastră mobilă și caldă și le amintesc cu un suras autoironic celor trei fete care-au însoțit-o, că au știut la ce s-au înhămat încă de când au semnat, de mult, la începuturi, documentul privind protecția muncii, în cazul de față, posibilele episoade de cerbicie ale fetei, îmi pare rău și mulțumesc, mulțumesc, de trei ori mulțumesc.