Doar doi

Am dimineți numai cu Horica, am seri numai cu Kiti și câte-o dupăamiază doar pentru Felix. În dupăamiaza asta îl aștept în curtea școlii și, deși picură rece din cer, eu nu mai simt frig, fiindcă, după două zile de îndurat frig, am îndrăznit să umblu la puloverele din dulap. Copiii ies din sala de sport în linie, unul după celălalt, aproape fiecare dintre ei își caută părintele cu priviri cercetătoare din mers. Câte unuia îi înflorește bucuria pe chip, vine și rândul lui Felix. Mă-mă, se alintă din rând, eu nici nu vreau să îmi imaginez cât de înghețat trebuie să fie, fiind singurul în pantaloni scurți, cu șosete invizibile, atât sunt de scurte, și cu un tricou deschis prea larg la gât. Urcă în clasă, apoi revine la fel de dezbrăcat, în plus ține ghiozdanul într-o mână și sacul de sport, în cealaltă. Fugim în mașina încălzită și pornim acasă.
 
Acasă Felix vrea să cânte la pian, să deseneze, să povestească și să mă ajute la tot ce mi-ar trece prin gând să fac. Îl ajut să recunoască clapele pianului, de fapt nu vrea să cânte, aflu, ci vrea să învețe să găsească instantaneu fiecare notă muzicală. Se descurcă bine cu do, cu mi, cu sol. Îi ia mai mult timp să ajungă la re, fa, la, si, dar le-o învăța el odată și-odată. Descoperim că bâtrâna pianină este știrbă de un mi important, apasă clapa cu furie, de ce nu cântă, apoi deschidem capacul pianinei cu același fior cu care am deschide o ladă cu minuni, pentru a încerca să aflăm ce o doare. Felix stă cocoțat pe un scaun înalt, se sprijină de marginea solidă din lemn a pianinei și își vâră nasul adânc în trupul bătrân și prăfuit. Suntem încercuiți de vibrații misterioase dinăuntrul pianinei, de izuri străine, necunoscute pentru mirosul neexperimentat de copil, de senzații stranii de povești cu duhuri și fantome. Măruntaiele pianinei freamată un ecou surd la atingerile mele nepricepute, Felix le ascultă fascinat. Sunt un chirurg închipuit, dar realizez asta repede, de aceea hotărâm împreună să închidem pacientul netratat.
 
Felix coboară de pe scaunul înalt, acum începe o poveste cu o familie de cheia sol, cheia sol-mama, cheia sol-tata, cheia sol-copilul și cheia sol-cățelul. Mai mult, își spune povestea pe măsură ce o desenează pe caietul lui cu pătrățele. Sunt note muzicale în diverse roluri, un castel și o regină, un pisic și chiar un crocodil muzical pe-acolo.
 
Mai târziu îmi cere zece socoteli, apoi încă unsprezece și este mândru că găsește o metodă de a descoperi rezultatul corect al calculelor mai dificile, ca scăderea peste ordin, prin umplerea pătrățelelor caietului și tăierea celor de scăzut. Îl laud ușor și trece mai departe, acum vrea să scrie propoziții cu litere de mână, iar pentru asta îmi cere să îi scriu eu câteva cuvinte ca model. Scrie-mi 'mângâie un', îi scriu, ca să citesc după un timp, 'Felix mângâie un catel'. Înainte să ajungă restul familiei acasă, mai apucă să deseneze niște animale, iar cu asta trecem cu toții în bucătărie să luăm cina. Copiii își povestesc ziua, mai mult Horica și Felix, mai puțin Kiti, dar ea este interesată de amănuntele noastre, când află despre dupăamiaza mea și a lui Felix, Horica mă întreabă încet 'what's wrong with him?' și râde. Îl las să se distreze șmecherește, nu-i reamintesc despre insistențele lui de a da cu aspiratorul de pe când  era mai mititel.