După niște ocări rușinoase scuipate pătimaș cât să scoată tot oful lui mare din trupul mic, Felix completează cu veselie ultimele, ah, ultimele exerciții din caietul de vacanță, fugind după fiecare cuvânt sau desen sau cifră către mine ca să afle, deși știe, câte mai sunt până la capăt. Isprăvește cu seninătate, de parcă nu ar fi tot el, acela care s-a perpelit și revoltat de-o vreme încoace pentru existența universală a temelor. Se consolează repede în fericirea de moment, așa sunt croiți copiii, ei uită trecutul și viitorul, prezentul le aduce cele mai senzaționale trăiri, acum o bucurie, un joc nou coborât pe telefon cu zombie și plante și un decor de povești egiptene. Să înceapă vacanța liberă, ah, liberă!
Libertate. Dacă aș putea să desenez starea de libertate a omului în funcție de vârsta lui, aș observa că maximul de la punctul zero nu doar că nu se mai atinge niciodată, însă tot scade și se risipește în neființă pe alocuri. Totuși, din cvasiliniaritatea asta nefericită
țâșnesc cu aroganță niște vârfuri stranii, oriunde și oricând, pe care îmi place să le citesc ca pe niște semnale de deșteptare, ca pe niște ecouri ale esenței rătăcite a omului din orice epocă istorică. Nefericirea. Opoziția dintre neobosita râvnă lăuntrică pentru starea de libertate și conformismul necesar traiului în comunități. Așadar impusă, naturală, însă totodată reprimabilă prin învățare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu