Diminețile de toamnă sunt scurte, încap într-o frază

Horica zice că a văzut la el în dulap câteva tricouri albe, curate, normal că sunt curate, dacă se găsesc în dulap, unu, pentru că eu nu îi pun în dulap decât hainele curate, doi, pentru că el nu își pune niciodată nimic în dulap, totuși găsesc necesară achiziționarea a încă minim două tricouri albe, curate, nepătate, căci știu eu cum e cu aprecierile lui în problemele ce nu țin de imediatul lui interes, ceea ce e absolut de înțeles astăzi, când n-a intrat încă nici într-a treia lună de adolescență, asta dacă socotesc adolescența ca începând cu vârsta de treisprezece ani, așa cum, cu sens, zic americanii, așadar umblu cu scop precis prin magazinele obișnuite ale acestui alt deceniu de globalizare, în plus, mai are încă un rost amețitoarea mea vânzoleală cvasiuniversala de început de toamnă școlară, ce nu are neapărată legătură cu școala în sine, așa cum stă treabă în ceea ce privește tricourile albe, ci care mai degrabă privește anunțarea anotimpului ploios și rece de către diminețile răcoroase, ce ne scot zi după zi promisiuni, încă deșarte, de protejare contra frigului, așadar caut și încă nu găsesc o pereche de ghete, înalte cel puțin până la jumătatea gambei, delicate ca niște botine, mulate elegant pe gambă și încheiate cu șiret din vârf și până în capătul celălalt, subțirele pentru vreme blândă de toamnă, pentru Kiti, Kiti cea liberă de prejudecăți și încălțăminte, botine-închisori pentru piciorușe neliniștite, dar tot la fel de sensibile la frig și umezeală ca ale tale și ale mele, căci nu mai trece multă vreme până să ne trezim într-o bună dimineață cu miros de zăpadă în nasuri și picioare înghețate tun sau nici chiar așa, de aceea îmi las comanda picioarelor pe pilot automat, să mă ducă dintr-un magazin într-altul, apoi uit că sunt pe pilot automat, ca atare port pe față expresie neutră de mirare, da, da, neutră de mirare, ăștia îmi sunt ochii, rotunzi a mirare în modul neutru, de stârnesc oferte de ajutor din partea fetelor ce roiesc ca albinuțele în jurul rafturilor cu haine și altele asemenea, în fața cărora mă scuz, nu, nu, e doar o expresie facială ce mă caracterizează fără să însemne obligatoriu mirare sau rătăcire, de le provoc zâmbete pentru care închei mulțumită această incursiune curajoasă, dar totuși modestă, în universul consumului deșănțat.