Cum ne pasă

Cum a fost la sc.., adică grădiniță, Felix, îl întreb, fiindcă îl văd vag nemulțumit, mă privește mai intens decât adineauri, semn că în zona asta e hiba dispoziției sale, asta nu e cu mirare, întrucât de doi ani de zile ne tot reamintește că acasă e ceva mai bine decât la grădiniță, așadar își priponește privirea pe ochii mei, o face într-un fel mustrător, dar și tandru, dualitatea acestor sentimente atât de autentic desenată pe chip este înduioșătoare, apoi îmi răspunde chibzuit, conform cu ambivalența de trăiri, mulțumesc pentru că nu ai rostit cuvântul 'școală'. Cuvântul 'școală' îl tulbură pesemne, școala vine cu responsabilități în plus, cu limitări, cu lecții, teme, cu constrângeri, așa a observat el la frații săi mai mari, iar asta nu îi sună îmbucurător, în plus, 'mie nu-mi pasă de școală chiar deloc'. Dar astăzi i-a plăcut la școală, grădiniță, hai să convenim că e la grădiniță, în definitiv, chiar e la grădiniță, deși grupei de copii din care face parte i se zice clasă pregătitoare.

Sunt prevăzătoare, prevăd atât cât mă ține imaginația. Kiti e prevăzătoare, prevede cât mă ține pe mine imaginația. Asta îi dă un avantaj asupra mea. Știu că obiectele lăsate prin diverse locuri o deranjează. Când pe Kiti o deranjează ceva, ea acționează. Kiti trăiește liber. Libertatea ei înseamnă uneori închisoarea mea. Ăsta e un motiv neegoist de a îi îngrădi libertatea. Și unul pentru conflict. Dar să lăsăm conflictul să se stingă singur ( de obicei, focurile neatatate se sting singure. Dacă nu bate vântul) și să ne concentrăm pe abilitatea lui Kiti de a-mi contracara agilitatea. Pun telefonul mobil sub masă, la picioarele mele. Deoarece imaginația mi-e limitată, mă îndepărtez pentru două-trei secunde de masă. Lui Kiti îi trebuie însă doar una-două secunde ca să îmi apuce telefonul în mână și să îl lanseze peste gard. Telefonul se supără și crapă. La propriu. Kiti e mulțumită, în ciuda faptului că primește o paletă de ping pong peste fund. Râde. Eu nu râd, dar nici nu plâng. Mă uit perplecsa la telefon. Mi-e milă de el, e telefonul chior, nu mai vede decât cu jumătate de ecran. Închid un ochi din simpatie și nu îl declar pierdut. Telefonul zâmbește. Nu cu gura până la urechi, ca Kiti. Îi promit că îl voi îngriji mâine. Îi strălucește recunoscătoare jumătate de ecran. Kiti încă râde.