Horică-primul meci

Ajuns la 10 dimineaţa pe terenul de tenis, Horia începe încălzirea pentru primul său meci de tenis, să-i zicem, semioficial. Partea "oficială" se datorează faptului că adversara lui este adusă de la alt club de tenis, deci o fetiţă total necunoscută şi meciul va respecta arbitrajul şi condiţiile unuia "adevărat". Meciul este doar "semi"-oficial pentru că nu se desfăşoară în cadrul unui turneu organizat, este doar amical, fără miză.

Pentru că fetiţa încă nu a sosit, Horică începe să servească un coş de mingi, serviciul fiind unul dintre punctele sale vulnerabile. Pe când serveşte apare şi adversara sa însoţită de antrenor şi tată. Antrenorul, domnul V, îl urmăreşte pe Horică aflat (ne)surprinzător tocmai după două servicii reuşite şi, cu o privire hâtră îl întreabă pe antrenorul lui Horia: "ăsta-i Rambo?". Rambo 5 (sau 6???) zâmbeşte şmecher şi se îndreaptă spre adversara sa pentru a se cunoaşte.

Ea e Andreea, este o fetiţă înaltă, cu un corp atletic, codiţă lungă, şatenă, prinsă la spate, ascunsă parţial sub şapca bleu.
"Sunt Andreea, am aproape 10 ani".
"Eu sunt Horia şi am tot aproape 10 ani".
"Ziua mea este pe 25 iulie", spune Andreea.
"Incredibil, ziua mea este pe 24 iulie", se minunează Horică.
"Eu am o soră născută pe 26 iulie", zice Andreea şi îi înţeleg foarte bine bucuria de a spune asta pentru că...
"Şi eu am un frate născut cu o zi înaintea mea, pe 23 iulie", aproape că strigă Horia, "câţi ani împlineşte ea?", continuă el.
"3"!
"Asta e una bună, mai rar aşa o coincidenţă, şi fratele meu face tot 3 ani!"

Hi, hi, hi, ha, ha, ha, de o parte şi de alta a fileului. Iată un start bun pentru o relaţie!

"Gata copii, să începem meciul, adu şi mingile, Radu", de la mijloc, domnul V.
"Sunt Horia!" cu o exclamaţie cu volum de şoaptă.
"Andrei, cine e mai mare dintre voi?", se interesează domnul V evident neatent acum câteva minute, la schimbul prietenesc de introducere a celor doi copii.
"Sunt Horia!!!", insistă Horică.
"Horia, da!", acceptă în cele din urmă domnul V.
"Deci, care-i mai mare, ca să dea cu banul?", vrea să iniţieze antrenorul procedura comună de start a meciului prin care cel norocos alege terenul sau serviciul.
"Eu sunt!", strigă Horia.
"Ba eu sunt!", replică Andreea.
"Dacă eu m-am născut pe 24 şi tu pe 25 iulie, acelaşi an, atunci eu sunt mai mare!", calculează Horia.
"Ha, ha, păi eu sunt mai mare că ziua mea e pe 25 şi a ta pe 24!", la care Horică îmi aruncă o privire neputincioasă iar eu îi spun cu un gest că e un amănunt neimportant.
Domnul V revine pe teren cu mintea (cu corpul era acolo mai demult) şi devine arbitru: tu când eşti născut?, spre unul, dar tu?, spre celălalt şi decide: "Andreea dă cu banul, ea este mai mare!"
Horică urmăreşte piruetele monedei în aer cu un aer amuzat, ba chiar mai mult de-atât. Eu, pe bancă lângă buna mea prietenă M, venită pentru încurajare, râd de-adreptul.

În sfârşit, începe meciul pe care îl joacă nu doar copiii acolo, în careu, ci şi noi, mai ales eu, lângă careu, cu sufletul la gură, gură care sporovăieşte în acelaşi timp despre vrute şi nevrute cu Felix şi M, ca să-l ţină (pe suflet) cuminte la locul lui. Fiecare minge este percepută la intensitate de valoare relativă şi nu absolută, iată astfel cum se explică emoţiile susţinătorilor lui Horica.

Câştigă în cele din urmă Horică (6-1, 6-3), însă nu în victoria în sine constă câştigul cel mai mare.
Ci în faptul că singur, cu mintea lui a fost nevoit să analizeze şi să decidă fiecare următoare acţiune, să-şi controleze şi să-şi stăpânească emoţia pentru a juca cât mai bine.

Hai Horică!