Descopăr viziune încețoșată, miopia cotește jumătate de cerc, marele miop al familiei vrea să afle care sunt ramele preferate. N-am, îmi folosesc rațional intuiția.
Pe o bancă, în parc, citesc câte un pargraf, apoi ridic privirea din carte să-l caut pe Felix. Aleargă, îi văd din depărtare părul adunat în șuvițe transpirate. Este o zi arzătoare, sub copacii bătrâni este bine. Băiatul urcă în carusel, mișcarea circulară îmi dă fiori. N-aș mai putea, deși în legănarea capului mi-am găsit liniștea pentru visare până în ziua în care am devenit mamă. Mă mai întreb încă, după cincisprezece ani, cum și de ce s-a rupt atunci echilibrul. Astăzi liniștea vine din statornicie.
Nu știu ce mă trezește, gândul visător, șoaptele și râsetele înfundate din camera băieților sau murmurul lin urmat de câte un zvâc inspiratoriu din spatele meu. Nu mă mișc, încerc să deslușesc. Murmurul ușor nu este de aici, nici atingerea moale pe gâtul meu. Kiti. Nu știu când a venit, acum doarme. Își reia un mai vechi obicei, să apară între noi de cum se trezește. Cât de întuneric ar fi, ea nu se strecoară între noi până nu îmi împinge adânc papucii sub pat. Fără gestul asta n-ar fi ea însăși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu