Găsiți, dar mai ales, analizați diferențele!

Femeie, cam 35 de ani, vânzătoare în magazin de lucruri pentru copii, rezervat-amabilă. Și noi doi, Felix și cu mine, mai rar rezervați în amabilitate.
Caut înlocuitor pentru pantalonii noi ai lui Kiti, defectuos apreciați de mine ca potriviți cu câteva zile înainte. Felix, și el, într-o perpetuă căutare.
Între timp, Felix se plimbă printre rafturile doldora de haine și dă peste un obiect interesant, breloc sau ceva, pe care îl strânge la pieptul lui cu un zâmbet promițător de ceva, dar lasă, mai bine să nu anticipăm.
Găsesc alți pantaloni, deși nu pentru Kiti, norocul meu că am mai multe variante de vârstă și sex din care să aleg ceva la fel de redus. Pentru Felix.
Plătesc o diferență mică, hainele mici de copil se echilibrează prin preț, mai mare, normal. Femeia își menține încă amabilitatea, dar mimica îi trădează o nemulțumire. Pe care n-o mai poate reține și îl somează pe Felix să îi dea brelocul. Felix nu o crede când aceasta îl amenință cu apariția iminentă a bodyguardului și râde de ea, 'o să te ia pe tine'. Se petrece un schimb întreg de replici copilărești, m-aș fi bucurat să asist la unul pe jumătate copilăresc, dar e nevoie de un mediator ca să mulțumim măcar o parte. Mulțumesc, mă ofer eu, îl conving pe Felix să dea brelocul înapoi și plecăm.


Bărbat, cam 30 de ani, agent de vânzări de cosmetice, amabil fără rezerve.
Mă oprește, sunt în mers, și îmi pune în mână un paralelipiped alb, magic, zice el, pentru unghiile mele.
Magic? Unde, cum? Felix pornește tirul de întrebări către bărbat, vorbitor nativ de engleză. Acesta uită de unghiile mele, e entuziasmat că un copilaș român îi vorbește în engleză, astfel că se concentrează pe Felix, câți ani ai, cum te cheamă, ce mai zice cățelul din brațele tale, iar Felix, și în engleză, ca în română, dă-i și dă-i cu vorbe, vorbe, vorbe.
Binenteles, vrea și el paralelipipedul magic, îl primește, Felix, 'can I keep it forever?'.
Cu o spontaneitate de invidiat, bărbatul face teatral trei pași înapoi, ridică amplu brațele în aer și tot plin de dramatism, cu voce îngroșată, îi strigă lui Felix: 'throw, throw!'. Felix, jucăușul i se mai zice, răspunde vesel invitației și aruncă obiectul magic înapoi bărbatului, care îl prinde iar cu o mișcare de clown. Apoi îndreaptă repede obiectul spre mâna mea și îi demonstrează lui Felix, dar și mie, ce luciu fantastic așterne acesta pe unghiile mele. Ne entuziasmam amândoi, mulțumim pentru demonstrație și plecăm veseli spre casă.


Care or fi diferențele? În definitiv, 'problema' e aceeași în ambele cazuri, într-un magazin un copil apucă un obiect pe care vrea să îl păstreze, dar pe care părinții nu vor (sau nu pot) să îl cumpere neapărat. Este o situație atât de frecventă încât aș putea crede că soluțiile ne sunt foarte la îndemână. Și totuși, reacțiile noastre, ale adulților, sunt deseori atât de defensive, atât de neempatice, încât ar putea provoca lacrimi de compasiune unui privitor neutru, atât pentru micuțul asupra căruia se dezlănțuie contraofensiva nemiloasă, cât și pentru adultul dominat de frustrări ce țin de autovictimizare, o necruțătoare consecință a unei educații alienante. Lipsa acută a atenției pentru mințile copiilor, din cauza tendinței exagerate de uniformizare în grădinițe, școli, hipercompetitivitatea patologică ce dezvoltă nearmonios și nefiresc și presează spre limite creiere maleabile de copii, împreună cu frustrările individuale ce decurg din micile eșecuri inevitabile acestor condiții și, deasemenea, împreună cu perpetuarea unei relații profesor-elev de subordonare și sumisiune, transformă copiii în mici soldăței nemulțumiți, ce vor crește și, mai ales, au crescut, în adulți timorați și frustrați.