Duminicalme

Felix este mândru, a lui a fost ideea să pornim sezonul de luat masa pe terasă astăzi. Dupăamiază târziu, ăsta ne este timpul pentru prânzit duminca și mai multe avantaje decurg din asta. Nu spun despre sațietatea ce ține până mai târziu și ne lasă împăcați să sărim peste cină, adesea prea îndestulată, adesea regretată, deși aș putea să spun, întrucât folosul imediat are de-a face mai degrabă cu o stare de mulțumire sufletească decât cu cea generală a trupului, de altfel mai greu de împlinit într-o singură zi din șapte. Ci spun mai ales despre încetinirea pe care ne-o îngăduim cinstit să fie în viețile noastre alergate, cu care părem să fim aleator datori; și despre acordul cu ritmul de palpitare moștenit și refăcut în nenumărate feluri de a fi din jur. Și Felix zice încântat, a mea a fost ideea, el zice din fotoliul său adânc de pe terasa deja umbrită, cu scândurile ce-o compun decolorate poetic și aerul matern de bunicuță, iar preparatele mele simple, potrivite până la urmă în simplitatea lor contextului simbolic duminical, sunt nesperat de liniștit savurate, o nesperanță din resemnare a mamei acestor de-când-se-știu-ei mofturoși prunci și de-când-se-știe-ea capricioasă pruncă. Scumpi, desigur, mai ales în atare împrejurare odihnitoare.