Dorință și trebuință

Sunt multe dimineți, ca cea de azi, în care Kiti se trezește în dispoziție neutră, e ca un chec făcut de mine, nici prea pufos, dar nici îngrămădit în el însuși, precum nu e nici dulce, dar nici respingător pentru un amator de zaharuri. Apoi, mai năvalnic decât se întâmplă efectul prafului de copt din interiorul checului meu gata activat, Kiti se transformă într-un căluț sălbatic. I-haha, i-haha, zice ea, bătând nervoasă un picior. O cert, căci devin aprigă deodată, și Kiti îmi răspunde cu obrăznicie, ea bate mai abitir din picior. Horica râde cu lejeritatea pe care adolescența i-o îngăduie, 'mamă, mamă, ce te mai înjură!', iar expresivitatea fetei iritate este mărturisirea neîndoielnică a presupunerii lui Horica, ceea ce mă amuză negreșit. Copila se trântește când lângă mine, când lângă fratele ei, nimic nu pare s-o mulțumească în spațiu și timpul acesta, onomatopeele erup vulcanic din adâncul laringelui ei. Și totuși, ceva în miezul acestei neserioase furii o trădează, Kiti cea arțăgoasă se încumetă să se rupă ușor în câte-un zâmbet abia vizibil. Horica o înțelege și el, 'mi-e clar că acum nu ar vrea, însă TREBUIE să fie nervoasă', iar Kiti îl răsplătește cum știe ea, îl cheamă la o îmbrățișare cu un gest ce ne umplu de drag, ea-și încrucișează brațele împrejurul corpului ei, apoi îl indică tainic pe Horica.