Citesc astăzi despre două lucruri fascinante, viața într-o sihăstrie autoimpusă în orașul Chicago a artistului Henry Darger și cercetările în domeniul neurostiintelor ale psihiatrului și psihanalistului canadian Norman Doidge. Viața și opera artistului, excentrice deopotrivă, sunt tot atât de tulburătoare precum sunt acele achiziții 'miraculoase' ale unor pacienți ai omului de știință, devenit expert în neuroplasticitate. Îmi reține atenția faptul că în tinerețe, înainte de a deveni medic, Norman Doidge a publicat poezie.
Epuizată după o zi grea, îmi dorm noaptea pe nesimțite și mă trezesc râzând de una singură, de fapt alături de cei din vis, așadar visez o întâmplare haioasă, care asociază unui personaj fictiv numele de Alexe Alexei, nume care îmi provoacă râsul. Râd și îmi verific ceasul de pe noptieră, este ora 6:29, chiar cu un minut înainte de a ne alarma. Un minut cât zece, în definitiv știu că nici întâmplării din vis nu i-au trebuit mai mult de câteva secunde să se împlinească, deci am timp să-mi găsesc tihna de dinaintea ridicării din pat. Trece neobișnuit de lent minutul, asta mă face să înțeleg că perspectiva, dar și starea de odihnă ne determină ritmul de îmbătrânire. Da, sunt tânără, însă cum ajungem în bucătărie, Kiti se dezlănțuie într-o criză neașteptată, aleargă într-o derivă dureroasă prin toată casa. Felix se plânge de durere de cap, iar mie nu-mi mai arde de bunăstarea din vis. Trece și minutul fetei, tot lent, desigur, urmează un calm și-o eliberare folositoare. Cu niște gesturi bizare și aparent judicios alese, motive de amuzament, Kiti îmi apare drept Alexe Alexei-ul din vis. Nu înțeleg cum se leagă lucrurile, dar sunt fericită că se leagă cumva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu