Xoco, stăpâna neincoronata a petecului acestuia ușor înălțat de câmp, îl mârâie rău prevestitor pe Negruzzu, un câine de o statură tot la fel de impunătoare precum a stăpânei locului; de o parte și de alta a farfuriei cu mâncare, animalele amândouă își testează câinește putințele. Câteva secunde lungi de mârâială surdă trec până ce Negruzzu îngenunchiază în fața lui Xoco, aplecându-și umil gâtlejul. Xoco renunță regește la prejudecata ce o ține lângă mâncare și se retrage maiestuos în buiestru, părăsește locul.

Citesc despre întâmplări întristătoare din viețile oamenilor, care-i lasă cu puțină încredere, cu multe incertitudini, mai nesiguri decât erau înainte și, încă mai nefericit, înrăiți. Îmi citesc propriile mele întâmplări întristătoare, desigur că o fac și pe asta, iar efectul lor asupra mea nu diferă de cel asupra pățiților de oriunde. Mă compătimesc și-o fac cinstit, fiindcă, bineînțeles, mă socotesc nedreptățită, totodată simt pulsiune înaltă să judec. Voi zâmbi mâine, pentru că azi simt pulsiune înaltă să judec. Și judec impulsionată violent, precum lumea din afară cu atitudinea ei profund reactivă, dar mă întreb, la ce bună judecata, dacă nu pentru a hotărî dreptatea, așadar la ce bună judecata sub o atare dispoziție emoțională supărătoare. Îmi par mie însămi convingătoare, de aceea voiesc să aștept. Timpul nu rezolvă întâmplările întristătoare, însă le limpezește, le orânduiește neutru din perspectivă rațională. În răstimp înțeleg că șansa ca judecata să-mi fie dreaptă stă în putința de a scăpa de prejudecată. Caut soluții de îndreptare. Răsăritul este încântător.