Suprapuneri

Citesc o notă caraghioasă într-o agendă veche, este însemnarea mea indecent de sinceră, care mă aduce limpede înaintea-mi pe mine, cea de atunci, râd singură, fiindcă-mi recunosc niște deprinderi definitorii, egale cu ele însele de-alungul vremii, în plus, mă leagă continuu de mine, amintirea stârnită de notă, un sentiment reconfortant. Nu pot să nu trec gândul imediat la jurnalul meu, atât de dens de câțiva ani încoace, căruia îi doresc să țină, esențial de dragul copiilor, pe care îi văd în fața ochilor minții niște tineri aplecați asupra lor cu dragoste și curiozitate, recunoscându-și în scrierile mele liniile cinstite, distinctive de creștere. Însă gândul nu mă ține liniștită, întrucât, Dumnezeule, cât poate fi de tulburător să te regăsești în gest și vorbă, în aspect și impresie, apoi să suprapui povestea peste amintirea din memorie și, mai cu seamă, peste tine, cel de astăzi.
 
Sună telefonul, Horica. Ce vrea, mă întreb, întrucât abia am încheiat încă o convorbire telefonică, a câta oare în zi? Glăsuiește foarte entuziasmat, ceea ce mă obligă să spun din fericire, fiindcă peste glasul său, de fapt, pe dedesubtul său se petrec monstruozități sonore, ce răsună alarmant de-a dreptul în miezul bietului meu creier. Copilul se află în tramvai, ceea ce explică oarecum fondul sonor imposibil, însă nu o face întru totul, dar acest fapt, bineînțeles, nu este nici pe departe la fel de important ca entuziasmul din glasul său, cum spuneam. Horia ignoră, desigur, reverberația dureroasă din capul meu, nici nu are cum a n-o face, fiindcă veselia dumnealui are atâta noimă câtă emoție încape deodată și numai o dată în trupul său, noima bucuriei dintr-o plăcută și surprinzătoare întâlnire. Ghici cu cine m-am întâlnit în tramvai, mă provoacă el voios, iar brusc și chinuitor mi se învălmășesc în minte chipuri și nume, locuri și intenții. Simt în voioșia vocii sale note suspecte de neutralitate, le atribui îndată însemnătate de indiciu și purced în socoteli, carevasazică se află în tramvaiul x, pe ruta y, ce citadini își duc pașii pe-aproape de y și de-astea. Afirm necesitatea unui semnalment, am faimă familială de ghicitoare iscusită, faimă pe care nu îndrăznesc s-o terfelesc, așadar nevoia este justificată, iar Horica, poate în acord subconștient, mă protejează, indicându-mi sexul misteriosului călător cu tramvaiul, o fată.  Ei bine, în ciuda caracterului vag al indiciului, acesta funcționează perfect într-ajutorarea mea, ceea ce mă face să observ gingaș că mă cer alintată de propriul copil, dar, ah, că rămân de-a pururea protectoare față de acesta. Așa că rostesc deodată printre bătăi agasante de ciocănele și scărițe trântite în urechea stângă, nu medie, cum v-ați fi așteptat, cuprinsă de un entuziasm geamăn cu cel al băiatului, Kiti!, iar când îi spun numele, văd deja scena întâlnirii candide dintre frați, o tresărire de deja-vu a lui Horica, o derulare iute de caractere și chipuri, o descoperire inedită și o îmbrățișare duioasă. Apoi chiar aflu detaliile acestea din glăsuirea băiatului, în plus, mai aflu despre impasibilitatea bizară și amuzantă deopotrivă a fetei, agățată cu aerul ei inabordabil de brațul protectoarei sale. Închid și-această nouă conversație cu o urare de drag față de cei doi călători iubiți ai tramvaiului x, apoi rămân cu drag suplimentar de oferit copilului mic, ce înoată încă puțin, antrenat fără să știe în bazin de intensitatea dragului meu iremediabil.