Seminariile pe teme legate de educația copiilor sunt întotdeauna interesante, nu neapărat pentru subiect și seminarist, cât pentru observațiile, povestirile părinților care, dacă nu sunt întotdeauna revelatoare, au cel puțin calitatea de autenticitate, iar a întâlni un om despovărat de artificii și măști este mereu folositor și mie îmbucurător. Din perspectiva asta, nu văd nicio teorie pedagogică mai solidă, mai validă decât zecile de adevăruri axiomatice ale părinților înșiși. E distractiv, nu insist.
Felix completează prima fișă de lectură a unui roman, Pinocchio. Îmi cere ajutorul la completarea datelor despre autor. Nu scrie frumos, îi spun să rotunjească literele, 's'ului îi lipsește bucla, iar aspectul este de neîngrijit, însă nu stărui cu observația. Către finalul fișei are de scris cuvinte pe care nu le-a înțeles, dar i se pare că a înțeles totul. Răsfoiesc cartea și caut cuvinte dificile, constat că le înțelege doar din context, de aceea este mulțumit, are cu ce completa rubrica de pe fișă, de cuvântul 'bengal' nu a auzit în viața lui. Îmi cere părerea cu un sfat pentru Pinocchio, nu i-l dau, dar îl invit să își imagineze că Pinocchio i-ar fi prieten. Găsește singur un sfat pentru păpușa vorbitoare, îl formulează într-un enunț lung și stilistic cam încâlcit, dar este mulțumit de el însuși, îi citesc mulțumirea pe obrajii încinși, comprimați de un zâmbet. Respiră ușurat.
Cătă o plânge mereu pe Kiti, atunci când diminețile îi cer să-mi scoată papucii de sub pat, unde fata îi împinge adânc de fiecare dată. Acțiunile ei se înlănțuie mereu în aceeași ordine, se trântește la pământ, încercând să localizeze papucii, întinde un braț cu care nu-i ajunge, alunecă precum un soldat în tranșee către latura mică a patului, nici de aici papucii nu pot fi apucați, se ridică în picioare, ridică salteaua cu o mână, iar cu cealalata îmi scoate papucii, pe care mi-i așază frumos înaintea picioarelor, ca o Cenușăreasă. Ei bine, astăzi își întrerupe singură lanțul de acțiuni, adăugând o za importantă. Încercând să localizeze papucii, nu îi vede din cauza întunericului, de aceea se duce la întrerupător și aprinde lumina. Acesta nu este un amănunt de neglijat, nu în cazul lui Kiti. Acum aștept cu interes și îndreptățit să vina ziua, adică seara, în care Kiti intră la duș abia după ce iese din bezna nopții, cu un clic corespondent celui de azi dimineață.
Că tot vorbirăm la seminarul de mai sus despre motivațiile intrinseci ale copiilor, mă tot gândesc, oare faptul că Horica își propune ferm să nu treacă zi fără un număr minim de flotări și uită mereu de acestea înseamnă că motivația sa nu are tocmai calitatea de intrinsecă sau că lenea este cea mai puternică și mai fenomenală motivație intrinsecă posibilă a omului?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu