Duminică

Mi-au înflorit trandafirii de pe terasă abia acum, sunt cățărători, de-ar fi, am tras de ei toată vara, pesemne n-am știut în ce direcție, nici eu nu înfloresc instantaneu când trag copiii de mine și nici nu mă cațăr doar fiindcă pot s-o fac. De fapt, simt chiar eu, la rândul meu, uneori un impuls să trag de copii, ca să îi văd cum înfloresc, iar ei își râd de mine și de pasiunea mea închipuită, așa că își văd în pace de creșterea lor lină și frumoasă, dar, mai ales, ghidată din interior, s-or cățăra ei la un moment dat, de va trebui s-o facă, parcă îmi surâd ghiduș, și gata. Numai că nu merge toată treaba lin, de la sine, ce bine-ar fi, undeva tot trebuie să pun umărul, dacă nu la tras, măcar la-mpins, adică nu-l întreb, desene sau o carte, ci îl înghesui în colțul canapelei, cu cartea deschisă în mână, să îl atragă culorile ilustrațiilor frumoase, să vină de la el, de vreau să vină, implorarea, citește-mi-o pe toată, apoi imperativul, acum! Eu nu m-aștept să reușesc s-o trec întreagă deodată, căci fetei scumpe îi e foame, apoi sete, de atâta ascultare, iar obiectele ornamentale ale camerei de zi ocupă locuri nepotrivite, părerea ei, așa că eu ajung cu demersul meu educativ, de creștere, de unde am pornit, acolo unde îmi penalizez impulsul de a trage de nebună de copii, fiindcă sunt ferm convinsă că, deși nu merge toată treabă lumii lin, or crește ei când vin la mine, de aceea închid resemnată cartea, dând responsabilitatea memorării paginii băiatului, șaizeci să fie, bine?, bine!, cu speranța că s-o aranja cumva în legea ei și ziua de odihnă și tihnă, cu un pic de odihnă și tihnă.