Spor

Scriam acum un an despre căutarea permanentă și necesară a armoniei vieților noastre de părinți, amintindu-mi de una dintre depresiunile în care ne găsim fiecare în anumite momente, însă astăzi găsesc în mine, părintele, un soi ales de seninătate, pretențios, dificil de cultivat și de păstrat, ivit parcă subit, din altă lume de stări sufletești, să fie Saturnul lui Spotu-dinozauru? Năzbâtiile lui Kiti sunt doar ceea ce sunt, adică niște glume nevinovate, supărările ei sunt doar atât de stăruitoare precum o ploaie de vară, tristețile și enervările copiilor au șanse insignifiante să atingă vreun preaplin de tulburare. Este reconfortant să simți și astfel.

Îmi tremură brațele, port genunchiere desenate cu noroi. Șosetele lungi de schi depășesc cu o palmă întreagă cizmele mov de cauciuc, însă nu au cum să întreacă genunchii, fiecare ne ținem între limitele noastre.  Mănușile ridicol de largi și ridicol de permeabile au totuși rolul lor. Simt cum produc o nedreptate cu acest 'totuși', dar n-am încotro, fiindcă nu am mănuși de grădinărit pe măsura mâinilor mele. Biluțele punctiforme, roșii, cauciucate, ce decorează degetele mănușilor, se lipesc de coada lopeții, sunt în control. Pământul răscolit de ardoarea cu care construiesc gropițe pentru flori este gras, umed, sănătos și străbătut de zeci de râme dezgustătoare. Ce bine! Îmi amintesc de prima și a doua toamnă în grădina noastră săracă, fără răbdarea, înțelegerea și liniștea de a pune astăzi bulbii în pământul ce va rodi abia peste încă o sută de zile de aici încolo, ce sens are? Iată că rosturile lucrurilor trebuie intuite la început, ca abia apoi să poată fi pătrunse. Acum pot să întrezăresc o grădină frumoasă în primăvară, dacă o pregătesc din timp, așadar rostul tremurăturilor din brațe și  al genunchierelor din noroi de pe picioarele mele este limpede.