Când mențiunea a treia nu este ceea ce pare

În așteptarea listelor finale, calculăm, analizăm, împreună cu Horica, examenele, notele și constatăm că diferența la media de admitere o va face nota examenului de limba română, dar și media celor patru ani de gimnaziu. Noi am preferat să apăsăm accelerația, la obținerea notelor mă refer, abia din clasa a șaptea, până atunci mizând mai degrabă pe fond, decât pe formă. Nu ne pare rău, în definitiv, cu greu ai putea să îți imaginezi că atât de mulți 'zecisti', câți există astăzi, chiar au atâta habar de tot ceea ce se presupune că au învățat, cât le arată acele mult râvnite note de zece. Dar nota costă, costă un loc mai în urmă la liceu, costă un pic de frustrare, costă niște aroganță neavenită sau cine știe ce altceva mai poate costa. Dar nu despre asta este vorba aici, ci despre o întâmplare foarte haioasă, pe care a trăit-o Horica acum doi ani, pe vremea asta, în ziua în care absolvise clasa a șasea, cu o medie mare, căci mediile mari, dacă nu cele foarte mari, sunt rezervate neapărat și copiilor buni, atunci când nu a reușit să obțină nici măcar ultima recunoaștere formală a meritelor la învățătură, și anume mențiunea a treia. Ei bine, chiar în seara acelei zile, o scenă dintr-unul din filmele cu Jackie Chan, pe care Horica le urmărea cu plăcere, o înfățișa pe domnișoara încântătoare cu care eroul discuta, o blondă apetisantă, ușor prostuță, asta se deducea din impresiile partenerului ei de dialog, care, vădit nemulțumită de impresia făcută, s-a hotărât să îl impresioneze pe Jackie Chan, spunându-i despre cea mai mare realizare școlară a ei și anume, obținerea celei de-a treia mențiuni în clasa a șasea. Nu pot să îmi amintesc altceva decât o mare distracție, cu râsete și autoironii din partea băiatului nostru hâtru, el, care nu reușise nici măcar mențiunea a treia, în clasa a șasea, așa cum reușise să obțină până și blonda cea prostuță din film.