Copilul plânge cu lacrimi adevărate, el ar vrea să se oprească din plâns însă nu știe cum să o facă. E mic, dar se enervează, fiindcă e coleric, îi vine greu să nu fie în control. Așa că strigă cu năduf, încercând să își strunească gura țipătoare: "gură, taci din gură!" Gura tace neașteptat, glasul dojenitor emis chiar de gură însăși, o surprinde. Acum, cu o gură amuțită brutal, Horica cel mic poate zâmbi. Un plâns nețipat e complet lipsit de farmec.
Îl doare gâtul când înghite ceaiul cald, cu lămâie și miere, iar asta îl face să plângă. Plânge, bea câte o înghițitură din cana lui verde și plânge iar. Plânsul se amplifică de ciudă că "nu mă pot opri din plâns", chiar dacă îl încurajez să plângă până nu mai poate să plângă. O face tot mai tare, apoi se oprește. Ar vrea să zâmbească, însă începe din nou să plângă. "Nu mă pot opri din plâns!"Ajunge la capăt cu plânsul și...se oprește. Felix zâmbește și spune: "m-am oprit!".
Kiti ia o șosetă flaușată și și-o rulează pe mână și antebraț, apoi mișcă degetele la unison ca la teatrul de păpuși. I se pare simpatică dinamica mâinii ascunse sub șosetă, ceea ce o face să zâmbească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu