Aromele ce nu se uită niciodată

Am găsit de dimineață într-un loc frumos întrebarea "vă mai amintiți mesele de duminică din copilărie, de la bunici? dacă da, ce v-a rămas cel mai bine în minte?" Deși am multe amintiri dragi din zilele petrecute în copilăria mea la bunici, am o imagine vie în minte, atât de vie încât ea mi se conturează foarte precis în memorie, printr-o seamă de percepții senzoriale nemaipomenite, autentice, intacte, transcedentale.

Este o zi luminoasă de duminică a verii, sunt o copiliță timidă, alături de frații mei, în curtea bunicilor. Ne ascundem fericit de razele arzătoare ale soarelui dupaamiezii sub mărul și vișinul ce străjuiesc simetric aleea pietruită care duce către o masă din lemn, acoperită cu o mușama colorată, groasă, rezistentă, pomi  bătrâni, așadar generoși cu umbra crengilor lor, tainici și ademenitori în ochii noștri de copii curioși. Așezat la masă, pe o bancă lungă, sănătoasă, grea, tot din lemn, ușor scorojit, cu spatele către zidul casei vecine, zid înfrumusețat prin plantarea tufelor abundante de hortensii albe de către bunica, al cărei simț estetic dezvoltat a căutat întotdeauna armonia, stă bunicul. El poartă o cămașă crem cu dungulițe atât de fine încât se pot ignora, el își poartă mânecile suflecate până la coate, pentru că trebaluieste cu mâinile, dar în același timp ne încântă cu poveștile lui fantastice, impietrindu-ne în mirare așa, cu trupurile firave îmbrățișând trunchiurile pomilor fructiferi.Este duminică și ni se pregătește una dintre mesele în familie, dinspre bucătăria deschisă chiar în dreptul mesei de sub pomi, un abur dulceag, specific pentru supa de pui a bunicii, ne stârnește foamea, dar foamea stă și ea încremenită odată cu noi deocamdată, atâta timp cât povestea bunicului continuă. Mama, împreună cu celelalte mame ale familiei, acoperă cu fețe de masă perfect albe, groase, din materiale naturale mesele aduse și aliniate în mijlocul curții pietruite special pentru duminică, iar tații își povestesc noutăți și amintiri comune în apropiere. Bunicul, cu chelia lui limitată lateral de un păr scurt, complet albit de vreme, chelie de care noi, copiii, suntem foarte amuzați și interesați, nu poate exista în mințile noastre decât așa cum îl vedem acum, el este bunicul, iar copiilor li se interzice imaginea tinereții duse a bunicilor lor, ceea ce o face pe bunica să se revolte în zadar cu fotografia în sepia a celor doi miri ce-au fost ei doi, bunicul și bunica, noi, copiii, rămânând fermi, bunicul este mai frumos astăzi decât era în fotografie.

Ei bine, ce mai face bunicul în afară să ne povestească atât de frumos? Așezat, cum am spus, la masă, ține în mâna dreaptă un cuțit atât de mare cum nu am mai văzut până atunci, cu care lovește regulat în tocătorul uriaș din lemn, încărcat până la refuz cu tulpinite bogate de pătrunjel verde, proaspăt cules din grădină, pătrunjel ce va augmenta calitățile senzoriale ale supei de pui, cu arome proaspete, vitale, inconfundabile și curative. Bunicul își desăvârșește contribuția la masa duminicală cu minuțiozitate, nici o frunzuliță nu scapă cu dimensiune nepermis de mare, totodată el o face într-un mod pe care eu îl văd dezordonat, frunzele de pătrunjel lăfăindu-se pe tocător într-o salată deșănțată, liberă, fiindcă eu, când mama mă mai pune să toc pătrunjelul, o fac aranjând într-un paralelism extrem frunzuliță cu frunzuliță înainte de a le supune tăișului cuțitului. Nu știu cum se face că, odată ce bunicul termină povestea, el termină și tocarea patrunjelului, iar masa poate începe. Ne spălam pe mâini cu săpun și apă rece ce curge la robinetul din curte, apoi ne așezăm cu toții la masa în al cărei cap stă bunicul, ne așezăm la masa albă, cu farfurii albe și tacâmuri argintii prea mari, ce ține pe ea din loc în loc câteva boluri cu pătrunjel proaspăt tocat, din care emană o aromă vie, proaspătă, inconfundabilă și curativă, o aromă pe care n-am s-o pot uita niciodată.