Spaime de nemuzicalitate

 Suntem actorii unui film mut,
 gesticulăm și ne transfiguram,
 histrionici am putea părea.
 Dar nu, e mut filmul doar pentru tine
 și uneori, când am dopuri în urechi, și pentru mine.
 Atunci mi-e ceva mai bine.
 Să nu aud icnete,
 să văd doar trăirea din spatele lor.
 Să fiu complet surdă la spaime,
 dar să le iau în palmele mele cu o mângâiere.
 Să îmi dispară pentru o clipă urechile,
 exact în clipa celui mai înalt ton al durerii țipate.
 Să se rupă banda coloanei sonore
 și să nu o repare nimeni până nu trage cineva
 niște sfori,
 care ar acoperi cu armonia căderii lor peste scenă
 întreaga gălăgie.
 Tu poți să crezi ce vrei,
 dar mi-ar plăcea, nu știu de ce,
 să îmi înțelegi nevoia de acorduri calde
 și calme,
 din când în când.
 În plus, să-mi ierți nebunia de moment,
 când țip și eu cu voce tare,
 la fel cum nu îmi place mie să aud.
 Să fim actorii unui film mut,
 măcar când decibelii lumii
 dor!