Un vultur pentru fiecare înger

Când pășești în lumea copiilor, sintagma sky is the limit apare, ea însăși, limitată. Când ascult poveștile lui Felix, mă las purtată într-o dimensiune fantastică, aproape dureros de iluzorie pentru mintea mea închistată în repere palpabile, într-o dimensiune celestă dată de simplitatea și frumusețea minții ce o creează. Expresia cerul este limita trebuie completată astfel: cerul este limita de trecere, întrucât abia când treci de înaltul nesfârșit al cerului, pătrunzi în poveste. Acolo unde noțiunea de infinit are, paradoxal, o dimensiune finită, nu atât pentru că nu este suficient de largă încât să se poată califica pentru o definiție de nemărginire, cât pentru că, grație magiei, ea poate fi cuprinsă numai cu un gând, cu o vorbă sau un gest. Este uimitor de simplă și de neprihănită trecerea din real în imaginar, e atât de necomplicată precum o pocnire scurtă din degete, iar lipsa prejudecăților ce o face posibilă îi dă o frumusețe divină. Te minunezi și te lași sedusă de atâta candoare și realizezi cât de delicată îți e misiunea de părinte, căci te împarți întristător în două, o dată să îl ții de-a pururea în fericire absolută, apoi să-i dai instrumente prefăcute de judecată, cu care să își calculeze pașii pe Pământ. Și mă întreb cum am ajuns aici, și nu mă mai întreb cum de-am ajuns aici, căci răspunsul e limpede, e rotunjimea atomului și a Universului, e echilibrul din tot și toate, e viața însăși. 

Și a zburat departe doar așa, de fericirea zborului în nesfârșit, impunător și albastru, căci s-a colorat de azur și fiindcă are o anvergură neverosimilă a aripilor larg deschise, un vultur singuratic, cam singuratic într-adevăr, cine să i se alăture, cine să i se potrivească? Și s-a pierdut de văi, de munte și de nori în zborul său spre infinit, până a obosit de fericirea zborului, când a aterizat pe prima bilă planetară ce i-a venit în cale. Acolo a întâlnit neașteptat, dar binefăcător, câte ființe vor să trăiască în izolare?, un înger alb, frumos și cu aripi pufoase, cu care s-a împrietenit pe loc. L-a luat în spinare, aripioare peste aripi puternice și l-a dus către zări necunoscute, până au întâlnit o altă bilă planetară galbenă, strălucitoare. Acolo, vulturul l-a rugat pe îngeraș să închidă ochii doar pentru zece secunde, iar după cele zece secunde, atunci când îngerașul a deschis din nou ochii mari și albaștri, și-a primit darul de prietenie de la vulturul, și el, albastru, anume un castel complet din aur, cu uși, și scaune, și mese, și lămpi, și paturi și chiuvete din aur strălucitor. Și mai departe nu știu ce s-a mai întâmplat, dar după zâmbetul mulțumit și cald al povestitorului, aș crede că e pace și prietenie în castelul de aur și astăzi, ca ieri, și mâine, ca astăzi.