Poveste cu o broască

A fost odată ca niciodată o broască mare, grasă și urâtă. Ea a crescut mare și grasă treptat, iar oglinda lacului în care își țipa orăcăielile a reușit, probabil intenționat, să o păcălească frumos, arătându-i zi după zi o imagine de trup unduitor ca valul și de chip spoit prin transparență de vegetația lacustră. În ciuda faptului că era broască și, ca toate broaștele, trupul îi era învelit de o piele subțire, delicată, adevărat organ pentru respirație, broasca din povestea aceasta exala miasmă de răutate, miasmă care i-a încrețit și pătat dizgrațios de-alungul vremii învelișul exterior.

Broasca noastră grasă și urâtă era regină pe nufărul ei plutitor și îngăduitor cu larma ce ieșea necontenit din gușa largă și, deținând puteri pe atât de reale asupra celorlaltor broaște din vecinătate, mai slabe și mai puțin guralive, pe cât de iluzorii s-au dovedit a fi asupra restului de vietăți, amfibianul regesc a ordonat într-o bună zi să i se servească la masa de prânz un carnet de șofer, da, da, carnet de șofer ca aperitiv și un autoturism ca fel principal. Și pentru ca felul principal să fie așa cum trebuie, adică îmbelșugat și sățios, batracianul a poftit la un autoturism voluminos, cât să îi țină burtihanul, înalt, cât să îi dovedească superioritatea de altitudine, lat, cât să îi cuprindă fudulia și viu colorat, cât să i se remarce mândrețea. Zis și făcut, inchipuitii supuși i-au onorat reginei poftele râvnite.

Dar, după ospățul pe cinste mai sus amintit, s-a petrecut, dragii mei, o metamorfoză neverosimilă, lăsând fidela comunitate de vietăți lacustre într-o tristă și neconsolabila deziluzie, oo, bieți neștiutori, metamorfoză ce a aruncat-o pe regina-broască direct și fără avertisment, la ce atâta publicitate, când lipsește la nevoie?, așadar direct în centrul unui mare târg de precupeți, direct în pielea aparent diferită a unei femei-broască, trecută de vârstă semicentenară, emanând inexplicabil miros greu de baltă și orăcăind cu ton aspru și răutăcios sudălmi după sudălmi, doar așa. Dar femeia-broască, destul de grasă, mare și urâtă, regurgitase în procesul marii transformări o parte din dejunu-i copios de pe vremea domniei sale amfibiene, dejun ce o înghiți cu multă ură la rândul său, lăsând-o să se lăfăie și să-și savureze balele în stomacu-i încăpător de mașină modernă patru ori patru a secolului douazecisiunu după Christos.

Dar vai! Ce socoteală neprielnică această acțiune răzbunătoare a autoturismului, căci femeia-broască a apucat, condusă de instincte adormite, volanul plin de acid clorhidric al stomacului în care sălășuia și s-a pornit să îl învârtă fără minte și fără iubire, așa cum a făcut în altă viață cu sufletele supușilor săi, fugărind doi trecători regulamentari prin piața respectivă, abili păstrători ai integrității lor fizice, mamă și fiu, îi veți recunoaște până la urmă, și apoi, din necaz că i-a ratat milimetric, s-a năpustit cu tot cu carcasa impozantă direct, în plin, în alt autoturism parcat discret pe marginea drumului. Femeia-broască a pornit orăcăiala, tot ea, căci știe dintr-un print genetic celular că, cu cât orăcăi mai repede și mai tare, cu atât ești mai în control și putere, lăsând târgoveții piatetei înlemniți și uimiți de grozăvia faptei sale neomenești, ei, bieții, neștiind ca tine și ca mine, că femeia-broască, așa cum îi zice și numele, nu are decât carcasă de om, căci este un biet amfibian umflat prea mult în pene, adică piele.

Mai departe nu știu ce s-a întâmplat, dar știu că femeile-broaște sunt printre noi și că le recunoști după larma pe care o fac, dar, cu un pic de atenție olfactivă, și după mirosul de sub valurile false de miresme îmbătătoare. Atenție!