Am fost un bebeluș drăgălaș și cumințel de la bun început. Când m-am născut, părinții m-au așezat într-un legănuș fermecat, care îmi răspundea la fiecare tresărire printr-o mișcare domoală dreapta-stânga, mișcare ce îmi mângâia simțurile încă necizelate de bebeluș. În acest cvasi-permanent dans amețitor, am început să discern lumea înconjurătoare pe un fundal unduitor, care mi-a desfășurat realitatea cu marginile difuz conturate, oferindu-mi libertatea să îi desenez linie cu linie limitele, singură și după bunul plac al simțurilor mele. Iată o posibilă explicație a caracterului meu predominant optimist.
Când am mai crescut, m-am despărțit de legănuș, dar nu m-am despărțit de spiritul lui. Mi-am fost propriul meu legănuș de câte ori am cerut să-mi fiu, legănându-mi trupul în lumea reală și mintea într-o lume fantastică, zi după zi, fără întrerupere, mai mult de douăzecișicinci de ani. Am fost campioană absolută în lumea atât de relativ schițată a marilor legănători. Am antrenat cel mai sofisticat labirint în interiorul urechii mele profunde, reușind să-mi mențin cel mai drept echilibru, după cel mai rafinat exercițiu de provocat ameteală din lume. Nu exista strop de senzație de vertij să se abată asupra capului meu, nici cele mai mișcătoare nisipuri pământene n-ar fi putut să-mi năruie capacitatea de orientare spațială.
Dar până și campionilor li se refuză odată și-odată accesul la propriile performanțe. Iar eu am testat de câteva ori de-atunci senzația neliniștitoare de vertij, amețeală dezechilibrantă, învăluită de greață. Apoi au trecut și astea, iar leagănele au rămas încă prietenele mele. Căci îmi conturează bine profilul meu de optimist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu