Ghici câte urechi are un pește, m-a luat Horica prin surprindere și tot prin surprindere l-a luat și pe el răspunsul meu voit să-l facă să râdă, patru. A râs, hi hi, bine că nu ai spus nici una, căci până și găinile au urechi, învățătoarea mea ne-a spus într-a patra că suntem proști ca niște găini, pentru că găinile de-aia sunt proaste, fiindcă nu au urechi să audă ce li se spune, adică, exact ca noi, copiii, proști, proști! Hmmm...
De ce sunt eu cel mai mic din familie, cel mic m-a întrebat așa de data asta, cu o voce concordantă cu boticul construit intenționat pe mutriță. Ești într-adevăr cel mai mic, dar uite-l pe Horica, cel mai mare dintre voi, cât de mic este când coboară din mașină, hai să îl observăm împreună. Am parcat mașina, i-am urat zi bună la școală lui Horia și i-am urmărit amândoi cu privirile pașii agale ce-l duceau către poarta școlii. Îl vezi cum nu-i ajunge nici la umăr bărbatului aceluia cu haină maro? Da! E mic Horica? Da, ha, ha. Uite-l, s-a întâlnit cu prietenul lui, vai, ce mic e pe lângă el, observi? Da, da, saracu' Horica, ce mic e! Dragul meu frățior, e așa de mic!
Ne cântă Horia, Jimmy Hendrix la chitară, noi dansăm. Kiti acceptă să o trag după mine pe covor, ringul nostru de dans. Nu se mișcă însă. Stă acolo, îmbrăcată într-o salopetă de casă dintr-un material sintetic, moale, cu mâini, cu picioare, cu scufița roz acoperindu-i preventiv aproape tot părul, lăsându-i astfel figura liberă de orice prejudecată estetică, o figură cu expresie trufașă și poate chiar mai atrăgătoare decât ar fi încadrată de veritabila ei podoabă capilară, stă cu corpul drept, dar cu marginile ondulate de fată în tranziție spre tânără femeie, cu brațele căzând armonios de-alungul trupului, strânse de împreunarea mâinilor lungi și subțiri, stă încremenită, întruchipând parcă modelul desăvârșit și greu de pătruns al unui sculptor sau pictor renascentist, și mă privește. Îmi obosesc picioarele de atâta mișcare, Kiti, deși nu dansează cu mine, nici nu pleacă de pe dreptunghiul colorat al covorului, ca atare, hotărăsc să mă retrag în camera alăturată să-mi odihnesc picioarele. În câteva secunde, Kiti apare în cadrul ușii, mă caută cu privirea, când mă găsește, se apleacă către mine și, cu mâna întinsă, mă trage înapoi pe ringul de dans. Își reia încremenirea statuară de dinainte, parcă răsplătind efortul de creație al artistului nevăzut, prin perfecta și netulburata sa postură. Dansez iarăși pentru modelul meu, ignorând bucuros bufonada mișcărilor mele dezordonate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu