Dor

Am dor de iarnă albă și foc jucăuș în sobă. Atât de dor încât caut fotografiile din fața șemineului. Nu le găsesc, însă dau de niște comori. Cu cât trec anii, cu atât comorile devin mai prețioase. Am dor de amintirile frumoase. Copiii sunt mici, iar fulgii de nea se aștern întregi pe pământ și în palmele copiilor. Ai zice că frumusețea Pământului se stinge ușor, altfel de ce reperele de frumusețe rămân mereu în urma noastră? Din fericire, decalajul acesta respectă decalajul sufletului față de trup, trăim o falsă dez-frumusetare. Dorul alb leagă armonios trecutul de prezent, de fapt tot dorul ne leagă de noi înșine, înlesnește iubirea de sine. Și din perspectiva asta existența copiilor în viețile noastre este o binecuvântare, fiindcă nu cunosc alt dor mai mistuitor decât dorul de copilărie. Mi-e dor, plânge și Felix de dimineață, iar suspinele sale sunt expresia dorului său și a dorului fraților săi mai reținuți, mai conștienți de vulnerabilitățile omenești. Știu, Felix, că vă este dor, îi spun și nu îl păcălesc cu promisiuni de bucurii viitoare, pentru că bucuria se trăiește întotdeauna în paralel cu dorul, așadar dorul trebuie să ardă mocnit.