Maggie

Kiti a plecat astăzi la școală cu Maggie. A apucat-o de părul multicolor chiar în ultima clipă înainte de a ieși din casă. Odată ce a urcat în mașină, a lansat-o cu precizie peste cadrul metalic despărțitor dintre rândurile de scaune, la fel cum face cu pantofii din picioare și cu toate celelalte obiecte din jur. Maggie a pornit a-și cânta melodia, cu glasul ei cristalin, de fetiță delicată, la, la, la, la, la... Este un fapt surprinzător că încă își mai zice cântecelul, fiindcă o face cu generozitate de peste zece ani, sfidând temporalitatea, cu blândețea intactă a unei bunicuțe. Înainte să-l las pe Felix în fața școlii, m-a rugat să o păstrez pe Maggie în mașină, să nu o las pe sora sa să o ia, ca să nu se piardă. Mi-am închipuit că Kiti oricum o va fi uitat până vom ajunge la școală, însă de cum a coborât din mașină, i-am surprins privirea cercetătoare, mâna neliniștită cu care a deschis portiera din față ca sa o ridice pe Maggie iarăși de una din șuvițele ei pastelate de păr. Bineînțeles că nu m-am împotrivit, în definitiv gesturile ei de tandrețe față de păpuși (pentru că în ciuda 'cruzimii' cu care o apucă de păr, aceasta chiar este o dovadă de tandrețe) sunt atât de rare încât refuz să le calculez ca fiind neglijabile. În plus, mie mi-au plăcut întotdeauna păpușile și, mai mult, Maggie a fost prima păpușă pe care Cătă i-a dăruit-o fetiței sale, așadar pot să-mi imaginez cu cât drag a căutat-o, cu câtă duioșie a ales-o pentru ea, păpușa multicoloră, veselă, cântătoare. Era pe atunci un timp al indoilelii, al întrebărilor și al disprețului nostru, copila va vorbi, apoi va cânta dumnezeiește precum păpușa Maggie. Chiar ne-am amuzat, păcălindu-i pe bunici la telefon, că Kiti a învățat un cântecel, dar gluma noastră a încetat să ni se mai pară amuzantă în clipa în care s-a săvârșit. Am regretat. Așa că de-asta stau acum pe-o prispă să-i aștept; pe Kiti, Cătă și bătrâna Maggie cântătoarea.