Clarobscur

Horia își rătăcește ochelarii și nu mai vede să-i caute. Bâjbâie prin ceața propriei sale priviri și caută cu ochi de împrumut. Ochelarii nu zic, nu aud și, paradoxal, nu văd nimic. Refuzăm cu îndârjire obscuritatea. Și aceasta ne refuză iluminarea. În felul ăsta nu ajungem nicăieri, de aceea ne resemnăm. Imaginea se clarifică puțin. Degeaba. Kiti își joacă fantastic inocența, de fapt o joacă atât de bine, încât nu suntem siguri că face un joc actoricesc. Cătă își joacă fantastic inocența, dar și jocul său pare suspect de perfect.
 
Despre alte feluri de rătăciri. Ale fetei. Să fie ele mai mult decât credem supuse acelei binestiute deficiențe de integrare senzorială? Uite chei: disconfortul vizual creat de ordonarea spațiilor o transformă într-o mică tirană; suntem zale de rezistență într-un lanț de dominație, întâi a senzațiilor vizuale ale fetei chiar asupra întregului ei, apoi a fetei asupra noastră. Sau imposibilitatea de a se lăsa impresionată de muzica ce-i place, atâta vreme cât aceasta se mijlocește prin căști. O atingere neplăcută pentru o atingere încântătoare? Niciodată! Am în minte planul echipei terapeutice de a preface cumva atingerea senzației neplăcute într-una cel puțin neutră. O rotunjire a senzației, o îmblânzire sau o regăsire. O mică limpezire. Ideea asta mă conduce către o altă metaforă a autismului: educatorii copiilor cu autism nu rezolvă de fapt un puzzle complicat, ci desfac noduri complexe, multiple și intercalate.