Mi se cere să fiu o zână, dar nu reușesc decât de-o semizână

Ieșim învârtindu-ne din casă, minutele de confuzie imediat anterioare ieșirii sunt prea lungi. Felix se ține scai de mine, îmi cere să-i leg șireturile, eu mă țin scai de Kiti, care ține morțiș să își impună propria ordine, în baie, să mute prosoapele, în bucătărie, să ridice bucățica aceea de șervețel căzută la micul dejun pe jos. Mă înfurii, alerg dezordonat după fată, ea se rațoiește la mine, Felix pare extrem de amuzat. Nu este amuzant. În plus, înfofoliți ca pentru iarna de afară, în haosul domestic, transpirăm roșii la fețe, pentru că nu mai găsesc nici cheile. Ieșim cumva din casă, așadar, învârtindu-ne.
 
Intru zgribulită în mașină, trag cu o mână de capătul inferior al rochiei mele mătăsoase, pe care o port vara, iarna și oricând, gândindu-mă că nu pot urî pe deplin iarna geroasă, în ciuda acelor pe care mi le înfige în vârful degetelor cu care apuc volanul înghețat, nu atât cât se va îndura să ningă, fie și pentru scurtă vreme, așa cum o văd pornită astăzi să-și ceară iertare pentru leneveala de până acum. Cum ninge și e înnorat, Horica ia tramvaiul senin, neconvins că îl nimerește pe cel bun. După ce a citit lecțiile la logică și istorie cu chitara în brațe, pleacă acum cu ea în spate către ora de chitară, luând tramvaiul. Nu mă folosesc de repetiție fără temei, acesta este un eveniment de seamă pentru Horica, un nivel al maturizării sale. Aflu că tramvaiul luat este cel potrivit, deși acesta este numai un amănunt. Mai important decât atât este că ninge, altfel, cine știe dacă băiatul ar mai fi crescut azi.
 
Felix nu are vinerea decât opțiunea de a își alege tricoul. Astăzi fără alb, în afară de ninsoare. Alege tricoul cu bicicleta, pentru contrast și alege să-mi fie de ajutor, pentru că doamna învățătoare le-a spus că pot să aleagă singuri să facă fapte bune. După alergătura de la plecarea din casă, se oferă să-mi țină bagajul, să o ajute pe Kiti cu ghiozdanul, să mute cheia din interiorul în exteriorul broaștei. Zâmbește mândru și vorbește mieros, îmi cere încuviințarea, nu-i așa că astea sunt fapte bune. Mai încolo, în mașină, nu pare să îl mai intereseze faptele sale bune, oricum alegerea momentelor pentru ele îi aparține,  de aceea își ațâță surioara, punându-și gluga pe cap, doar așa, să o facă să să oțărească la el. Previzibil, Kiti se enervează, de aceea mă văd obligată să fac pe zâna împăciuitoare întru liniștirea apelor tulburate.  Reușesc, fiindcă sunt o semizână. O semizână nu este nici bună, dar nici rea, nici potentă, nici impotentă, nici splendidă, nici slută, dar deține totuși abilitățile esențiale, rare, de înțelegere a anumitor copii, numai și numai fiindcă îi iubește. Spre deosebire de semizâne, zânele sunt niște ființe cu totul și cu totul deosebite, nemaipomenite, îngerești chiar, dar sunt mult prea solicitate, de unde și inaccesibilitatea lor în întâmplări punctuale, mici, ca acest neînsemnat conflict frățesc. Pentru aceste neînțelegeri domestice mărunte, semizânele sunt de bază. Așadar să ne vedem de treabă înainte, noi, semizânele, și să lăsăm zânelor partea leului, de exemplu, să țină ceva mai mult ninsoarea curată pentru bucuria copiilor.