Autism de doi bani!

Când s-a trezit deodată lovit în jurul ochilor de o mână de piatră, fiindcă așa sunt mâinile lui Kiti atunci când le aruncă în dezordine în toate părțile, de bucurie sau de supărare, Felix a izbucnit în plâns de durere, iar furia i-a explodat în ceea ce s-ar fi dorit să fie o sudalmă, aruncată răspicat, cu nerv, necaz și un fel de resemnare ingenuă, 'autism de doi bani!'. N-am avut cum să-l îmbrățișez, să-i mângâi tristețea, fiind la volan, iar el tocmai în portbagaj, însă i-am înțeles atât de limpede expresia pătimașă și, totuși, îngăduitoare, apoi m-am gândit la ei, amândoi băieții noștri, cum au crescut ei alături de Kiti și autismul ei, câte lecții neplanificate de maturizare precoce au primit, câtă răbdare și bunăvoință au învățat să arate, în ciuda răbufnirilor spontane de revoltă. Știu că în afară sunt multe glasuri acuzatoare referitoare la implicarea emoțională și practică a băieților în viața surorii lor, glasuri care susțin că este nedrept față de frații copiilor cu probleme să fie părtași și ajutoare în viața de familie, iar eu nu am cum să dovedesc contrariul, dar nici nu mă străduiesc să o fac, deoarece, în ciuda tuturor teoriilor și conceptelor de educație parentală (in ciuda lor, doar pentru că teoretizează), cred cu pasiune că viața armonioasă de familie, strâns legată de libertatea de expresie a membrilor ei și de necesitatea de includere a fiecăruia în ea, este un dar neprețuit pentru împlinirea copilului ce va crește mare. Ce minunați sunt copiii cu a lor candidă spontaneitate!