Una caldă, una rece, dar mai ales una caldă

Opresc mașina pe marginea străzii, blocând două mașini și mă apuc să strâng câteva obiecte esențiale în geanta mea încăpătoare, telefonul mobil cu tot cu încărcătorul de mașină, carcasa cd-ului preferat, ultimul Național Geografic, sticla începută de apă. Las intenționat niște hârtii, trei sticle goale de jumate și o pungă aruncate la întâmplare prin mașină, cu resturile astea o țin pe Kiti departe de spațiile închise de depozitare ale mașinii, acolo unde sunt acte, pixuri, oje, cd-uri și alte mărunțișuri de care am nevoie câteodată, și o las și pe Kiti peste toate astea, doar pentru câteva minute, cât îmi iau o cafea și ceva de mâncare. Număr întotdeauna nerăbdătoare secundele de așteptare, câțiva oameni înaintea mea, plata, cafeaua și stau întoarsă cu fața către stradă, către mașină, deși nu o pot vedea niciodată pe Kiti înăuntru. Oare ce face, am toată vremea asta de așteptare o neliniște imposibil de alinat, amintindu-mi de câteva rânduri dezastruoase din trecut, dar să o iau cu mine durează prea mult, ea fiind întotdeauna desculță și fără haină în mașină, în plus, așteptarea îi face uneori rău.

Mulțumesc pentru cafeaua prea fierbinte, însă prea fierbințeala îmi cade numai bine, căci oricum nu pot să o beau până nu ajung să o las și pe Kiti la școală, apoi mă îndrept către mașină. Observ o doamnă gesticulând la geamul mașinii mele și realizez că i-am blocat mașina, de aceea mă grăbesc să o mut pe a mea. Îmi cer scuze, iar doamna mă întreabă contrariată și mustrătoare, de ce nu-mi răspunde copilul dinăuntrul mașinii. Zâmbesc, căci îmi dau seama ce se întâmplase, în același timp îi răspund la întrebare. Arunc înainte de a urca la volan o privire la Kiti și o văd: stă înțepată, neclintită, privind înainte, pe locul de la geam, aproape că nici nu clipește. Gesticulez ușor exagerat, ca să obțin un răspuns de la ea, iar Kiti întoarce discret doar ochii înspre mine, păstrându-și postura statuară și mimica imobilă. Izbucnesc în râs, în răstimp doamna apucă și ea să zâmbească, imaginându-mi disperarea acesteia de a obține un răspuns de la Kiti, unde sunt părinții tăi, sau măcar o privire indulgentă, în schimb fata arătându-i doar indiferență, probabil confundată cu insolență, tot mai obișnuită în rândul copiilor.

Fac manevra necesară, înapoi, apoi din noi înainte, lăsând anterior cafeaua fierbinte în spațiul circular sigur dedicat acesteia, apoi dau repede fuga să cumpăr mâncarea rămasă neluată, uitând de cafea. Mașina se află chiar în dreptul restaurantului, nu mai am nevoie de precauții suplimentare, cred eu. Termin cât se poate de rapid ce am de făcut, dar îmi amintesc brusc și cu efectul unui fulger asupra mea de cafeaua uitată în mașină. Sunt ferm convinsă că băutura dimineții mele s-a scurs pe scaune, volan, hainele și gențile din mașină, deoarece Kiti adoră să privească cum se scurg lichidele din recipientele lor, de aceea se ocupă adesea și cu asta. Mă resemnez, ce pot să fac, dar când deschid ușa, surpriză, văd cana mea de cafea în spațiul în care am lăsat-o și o aud pe Kiti râzând din spatele meu. Vreau să mă asigur că recipientul de carton are capacul de plastic bine atașat, ca să nu mi se întâmple mie mai târziu neîntâmplatul, însă când să apuc cana, ia-o de unde nu-i. În graba și agitația mea, nu observasem că în spațiul pentru cafea se afla doar capacul de plastic al cănii. Trăiesc iarăși fiorul rece al deznădejdii pe spate și mă întorc către râzătoarea mea. Descopăr imediat motivul distracției nemăsurate a lui Kiti, căci îmi întinde tremurând de râs cana de cafea, iarasi surpriză, cu cafeaua fierbinte, dar, mai ales, întreagă înăuntru, pe care aproape că i-o smulg disperată din mână, de teamă să nu se verse.

Îmi mai acord câteva minute pentru râs, un râs de veselie, dar și de ușurare, căci astăzi mă simt norocoasă.