Într-un fel e greu

Mi-este tare greu să ofer ajutor părinților care mi-l cer. Cei mai mulți sună din disperare, frustare și neputință. Ei caută să găsească mai mult decât o vorbă bună, vorbele bune sunt fulgerător trecătoare, precum o adiere de vânt în miez de vară. Ei caută să găsească mai mult decât un sfat, sfaturile sunt ca mămăliga pentru un bolnav de pelagră. Ei caută soluții vindecătoare sau minuni sau, mai bine, un ghiont care să îi trezească dintr-un vis urât. Iar eu, cine sunt eu să am ceea ce caută ei? Eu nu am nimic mai mult decât o cunună de întâmplări țesută din visuri, spaime, bucurii, lacrimi, suspine, ezitări, epuizări și renașteri, pe care o port încolăcită în jurul sufletului, ca niciuna dintre celulele sale să nu scape în uitare. Cununa mea și numai a mea. Ce să facă părinții aceștia cu ea? Sau poate cu o copie după ea? Sunt tristă când mă văd săracă și moale ca o pală de vânt sau ca o mămăligă, căci știu astăzi că fiecare trebuie să își țeasă cununa lui, de acolo, din propria lui pustnicie simbolică și irevocabilă.