Viteaz ca un zmeu

Suntem  intrați în ritm bun de învățare, e acel zvâc dinaintea finalului cursei, în care te bucuri mental de un puseu de energie curată, proaspătă, asemănătoare celei cu care ai pornit odată. Durerea fizică pălește paradoxal în fața satisfacției de a termina cursa, doar cinci zile de teste și exerciții au mai rămas, doar eu cu mine însumi să mă bat, ca să răzbat, și, binenteles, să îmi strâng în brațe trofeul, își zice alergătorul.

Nu pot retrăi în minte starea de dinaintea examenului meu omolog, dar îmi amintesc de fotoliul larg cu spate tare, pe care îl ocupam transversal, cu picioarele trecute și atârnate nervos peste brațul stâng al fotoliului, aflat în sufrageria largă și răcoroasă a casei părintești, departe de zona de zi, în care frații mei se jucau poate, căci ce ar fi putut face altceva în miez de vară, joc pe care doar îl puteam intui din cauza dispunerii în unghiuri drepte a camerelor casei, pe care, mici fiind, am perceput-o pentru prima oară ca pe un labirint, mă văd cu caietele studențești scrise până la refuz în brațe, recitind, recitând, repetând, apoi luând-o de la capăt și tot așa, mă mai văd vânând orice mișcare discretă a perdelei, a umbrelor așteptate în spatele sticlei jivrate a ușii sufrageriei, a vreunei muște obraznice scăpate înăuntru și numărând de oboseală și plictiseală minutele până la pauza de masă, orele până la pauza nopții, zilele până la examen și, iarăși, zilele până la sosirea rezultatelor.

De neînțeles și totodată superbă mi se pare senzația, pe care o am în planuri foarte scurte, că băiatul meu  sunt chiar eu însămi, încă de când l-am ținut pentru prima oară în brațe în profilul său drept m-am văzut pe mine, ca mai apoi, în anii scurși, imaginea mea să se insinueze chiar mai profund și mai subtil decât într-un singur profil în copilul meu, de unde îmi iese în cale când și când, dintr-o împotrivire frustă sau poate dintr-un surâs, și, neapărat, din momentele pline, de trecere prin viață.