Oricât de intensă ar fi arșița zilelor de vară, aceasta se mută la ora înserării cu totul, ca pusă cu mâna, în fața casei, lăsând spatele răsăritean al casei, cu terasă și grădină, într-o binecuvântată boare racoroasă, pe care vreau să o respir adânc și cu nesaț de mai multe ori înaintea căderii nopții. Mă las comod și greu în pânza deasă a șezlongului cu aspect învechit, încântător, care mă îmbrățișează călduț și rotund, protector ca sacul primordial, las cartea pe care mi-am ales-o cu grijă din bibliotecă deoparte, apropii pleoapele între ele și uit pentru câteva clipe de tot și toate, doar simt. Simt liniștea deplină, blândă a firescului de a fi, o simt ca pe o plutire ușoară.
Băieții își poartă singuri de grijă, lor și zmeului celui îndrăzneț, înălțat pe cer; fetița se cuibărește spontan în celălalt șezlong, ordonat într-un paralelism imperfect cu cel în care eu m-am ghemuit și tace într-un fel grăitor. Atingerea delicată a vântului îi tulbură ușor echilibrul, de aceea îmi ridică picioarele în brațe, le pune stavilă împotrivă mișcării. E bine, atingerea noastră încremenită aduce căldură trupurilor, ce metamorfoză stranie de nevoi suferim în așa timp scurt!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu