O zi verde, după una albastră

Este dimineață în partea asta de lume, trupul meu își ține acceptabil ritmul matinal, poate doar două cercuri umbrite în jurul ochilor să trădeze oboseala minții de după petrecerea nocturnă, cana uriașă de cafea n-are nimic de-a face cu noaptea trecută, deși neîntâmplător ea îmi dă un ghiont de energie în plus în astă dimineață, iar aroma ei exotică îmi împinge gândurile către visare, visez cu ochii deschiși la vară, nici măcar nu este nevoie să o fac, ajunge doar să ridic vălul visării de pe ochi și să privesc afară, o zi translucidă, verde crud, cu o mulțime de ochi colorați pe ici-colo, cu atât mai verde astăzi, cu cât ieri încă albastrul predomina, albastrul cel mai albastru, ca cerul senin, ca întinsul larg al mării, ca noi toți, cei ce ne-am învăluit aseară în albastru, de drag, de dor, de grijă, de speranță, la Balul Albastru, unde copilul mare și-a dus, mândru de sine, primul lui costum de haine, prima lui cravată, pe umerii încă firavi de copil-adolescent, în ritmuri de chitară, spre culisele instrumentiștilor, cu care a închegat conversație după conversație, pasionante pentru el, probabil amuzante pentru adulții respectivi sau poate că nu, bucuros mai apoi pentru copiii cu autism ce au câștigat încă 400 de lei pentru o singură cărticică de-a lui, oferiți de un domn generos, și bucuros pentru micile prostioare șoptite între noi, ce ne-au binedispus.