Observ

Cu Kiti acasă de câteva zile. Drumurile ei nesfârșite prin casă nu sunt lipsite total de scopuri. Cunoaște foarte bine rostul lucrurilor. Dimineață. Ia cuțitul de pâine și îl înfige în bucata de pâine de pe masă. Îi tai o felie și i-o ung cu unt și miere, îi place. Mă ia de mână și mi-o duce la dulapul de deasupra, încuiat, ca toate celelalte. Vreau să o testez, deschid dulapul de dedesubt, pentru că cele două încuietoare sunt aproape lipite între ele. Protestează cu o grimasă și un chiuit de nemulțumire și îmi indică celălalt dulap. Aha, ea vrea cerealele cranț-cranț, cum le zice Felix, și numai pe ele. Mă bucur, Kiti începe să ne arate mai ferm decât până acum ceea ce vrea. Crănțăne satisfăcută bucățile neregulate de pe masă, în viteză, ca să nu i le fure Felix din față. Felix reușește să îi mai fure, dar Kiti se răzbună, mâncându-i hulpav porția lui. Horica nu participă niciodată la vreun concurs de mâncat viteză, nu, niciodată. El preferă să vorbească mult la masă, îmi povestește (încă) tot felul de întâmplări din viața școlară de adolescent.

Kiti nu lasă niciodată cheile în uși, de fiecare dată când le uităm în broaștele ușilor, ea le vede și le culege. De aceea, după ce încuiem ușile care dau în hol, ușa bucătăriei, a debaralei și a băii, 'ascundem' cheia pe rama superioară a oglinzii. Ascundem doar de ochii fetiței, întrucât ea știe foarte bine unde este cheia. Acum are nevoie la baie, așa că se duce în hol, ia cheia de pe oglindă, mi-o dă și mă conduce spre baie. Îmi place să o știu conștientă de ceea ce trebuie să facă.