miercuri, 30 ianuarie 2013

Când simularea nu e fățărnicie

Sunt trează de vreun sfert de oră, silueta nedeslușită a fetiței noastre care acum sforăie nepăsător, lipită de mine, istovită după ritualul de noapte, îmi spune că e dis-de-dimineață, joc un joc inventat pe moment, ghicirea orei dimineții. Pentru asta mă ridic din pat, cu grijă ca să nu o deranjez pe Kiti, citesc ora pe ecranul telefonului meu din dulapul de haine. Nu câștig jocul, deși mă aflu în marja de eroare acceptabilă, așa cum m-a învățat tati (:)). Este timpul să îl trezesc pe Horica, lui, dintre copii, îi trebuie cel mai mult timp după trezire pentru a se ridica din pat. Lumina difuză a dimineții de acum câteva minute a căpătat consistență, este uimitoare trecerea imediată din noapte în zi, iar faptul că o pot percepe atât de fizic este magnific. Descopăr ferestrele din întunericul suplimentar al draperiilor și dimineața se revarsă deplin în camera de băiat mare, cu biroul generos încărcat cu cărți și caiete ce stau dezordonat alături de căsuța din sticlă a broscuței Broschi, cu cele două biblioteci cu uși de sticlă în care ordinea are o definiție particulară și, totuși, logică, cu peretele din fața biroului tapetat până în unghiuri de harta fizică a României, cu un etui pentru ochelari pe un colț al biroului și un ghiozdan căscat la piciorul fotoliului. Horica, e timpul să te trezești, îi spun și îl ciufulesc, apoi îl descopăr și îi masez și ciupesc mușchii leneși de după noapte. Îmi trebuie o copie după certificatul de naștere, îmi răspunde la 'buna dimineața' mea obișnuită, ceea ce mă face să accelerez, bine că nu îmi spui înainte de a ieși pe ușă, să coborâți la masă în cinci minute. Cobor treptele cu gândul la simularea examenului la română de astăzi și recunosc în mine o vibrație nouă, de alertă. Este doar simularea examenului din vară și, totodată, simularea emoțiilor noastre de părinți din vară. Mă frământă ideea că toți copiii au dreptul și obligația la trăirile lor, și noi, părinții de astăzi, le-am avut, și pentru că sunt ale lor, nu văd de ce trebuie să se amestece cu emoțiile noastre. Decid așadar că nu trebuie să se întâmple asta, de aceea îmi exprim vibrația simțită printr-o mângâiere și o încurajare și îl las pe băiat să-și simtă mai departe singur doar emoția lui, căci știu că emoția trebuie să fie bună câtă vreme o ține blândă acolo, undeva, sau o ține ca pe un trigger de energie pozitivă, tot acolo, la loc sigur. Îi copiez certificatul de naștere și i-l pregătesc într-o folie transparentă pe servanta din holul de ieșire din casă, alături de pachețelul cu gustarea obișnuită, un sandwich și un măr, apoi ne vedem firesc de rutina dimineții, un mic dejun frugal, îmbrăcarea și plecarea către școli și grădiniță. Ajungem prea repede la școală, dar Horia, ca orice copil, abia așteaptă să își petreacă încă o jumătate de oră înainte de examen cu prietenii. El nu știe decât teoretic că prea multe discuții cu colegii despre examenul ce trebuie să înceapă în curând pot să îl sperie, să îl descurajeze, să îl intimideze, dar chiar și asta se simulează astăzi, așadar să lăsăm simularea să simuleze deplin ceea ce are de simulat. Cât despre simularea de trăire părintească spun doar atât: să facă bine și să stea cuminte, la locul ei, căci emoția trebuie să fie bună câtă vreme rămâne blândă, decentă acolo, în suflețel, sau o păstrez ca trigger de energie pozitivă și optimism, doar ne face bine să avem încredere, nu-i așa?

2 comentarii:

Alexandra spunea...

E frumos sa ai emotii un pic tematoare, dar totusi pline de optimism. Horia este un baiat nemaipomenit, nu stiu cum sta cu mate, dar cu limba romana a demonstrat :-) La mai mare!

MihaelaMaria spunea...

Multumim!