Mission accomplished

Am întârziat față de planul gândit aseară fără să fie vina noastră, ci a traficului îngreunat de nelipsitele pregătiri ale paradei de 1 decembrie. Kiti, în mașina lui tati, și-a ținut calmul pe loc, în ciuda lungirii neașteptate a drumului, iar băieții, în mașina mea, și-au văzut de dialogurile lor obișnuite, unul, că mă enervează piciorul tău pe piciorul meu, celălalt, că tu chiar ești alergic la absolut orice pe lume, astfel încât, până am ajuns în fața policlinicii pentru niște analize, timpul a curs lin și vesel pentru o zi de început năvalnic de săptămână. Urmând să îi supunem pe toți trei unor teste, mi-am pregătit cu grijă schema, intru cu băieții, explic cum ar fi optim să se procedeze cu Kiti, apoi îl sun pe tati, care intră direct, fără să mai aștepte în fața cabinetului, cu Kiti în cabinet, îi recoltăm ce avem de recoltat și plecăm.

Zis și făcut, doar că, din cauza întârzierii, avem destul de mult de așteptat. Așteptăm, apoi aflăm de existența spitalului lor de pediatrie aflat doar la 200 de metri depărtare și fug doar cu Felix acolo, lăsându-l pe Horia cu telefonul meu în fața cabinetului, evident, în așteptare. La spital este complet liber, fug înapoi cu Felix sa iau trupa, tati îl sună pe Horica, ce trebuie să anunțe asistentele că încercam la spital și să iasă.

Intrăm, intră și Kiti cu tati, numai că fetița și-a consumat pesemne cantitatea de bună dispoziție pentru momentul respectiv al zilei, așadar intră vijelios în urlete sfâșietoare mai ales prin volumul lor ridicat. Între timp, cabinetul de recoltare este ocupat de un tată cu un copil, dar aceștia ies imediat, doar că tati al nostru o scoate pe Kiti din policlinică pentru a nu speria personalul, deoarece, în afară copilului însoțit de tatăl lui, nu se mai află nimeni acolo. Le dau niște explicații suplimentare (le explicasem mai devreme, când venisem cu Felix, despre ce e vorba) și întreb asistenta dacă nu îi poate recolta afară fetiței noastre o probă pentru exsudat faringian. Mi se răspunde că este împotriva regulamentului lor, înțeleg, însă tatăl acela, aflat încă în sala de așteptare, se simte dator să mă critice, deși am acceptat imediat regula policlinicii. Nu îl bag în seamă, nu am timp pentru sancționarea mitocăniei, sunt hotărâtă să o aduc pe Kiti și să rezolvăm cât se poate de fulgerător problema, ceea ce și fac, cu Kiti în aceleași urlete de frustrare și foame intrăm, o așez pe scaun, îi spun să deschidă gura, i-o mențin deschisă cu ajutorul mâinilor, iar asistenta își termină cu succes misiunea.

Plecăm din policlinică râzând pentru că, nu știu cum se face, Horica este luat drept un băiețel mic, deși el este mare, iar el ne povestește hâtru, ca de obicei, cum l-au alintat asistentele înainte să pătrundă cu bețele lor sterile în fundul gurii sale, Kiti ne așteaptă în mașina lui tati deja, suntem pregătiți să ne începem ziua. Este doar o iluzie asta, dar noi încă nu știm că vom petrece încă aproape două ore în traficul nebun al Bucureștiului de nord, de aceea suntem suficient de bucuroși încât să nu fim nevoiți să ne enervăm inutil, chiar dacă, pe măsură ce înaintăm către școli, văd că trebuie să completez scutirea pregătită pentru Horica cu încă o oră, apoi încă o oră, până îl las în fața școlii.