Deși nu mi-e frică, eu țip

Nu mi-este frică de șoricei, zic șoricei, nu, șoareci, nu, altceva, ce nu pot nici să rostesc. Deci nu mi-e frică. În schimb șoriceii mă fac să țip. Să țip. Țip. Țip.
 
Când ne-am construit casa, a fost o vreme, una destul de îndelungată, în care casa ne zâmbea cu gură știrbă, ne privea cu ochi pătrunzători, ne auzea cu ecou și ne adulmeca cu câte o rafală de vânt. Ca o carcasă găurită și neîncărcată, casa ne zâmbea tâmp, așteptându-și umplutura și capacele, așadar se înfățișa animalelor de câmpie și trecătorilor accidentali într-o simplitate înduioșătoare, niște ziduri ridicate responsabil, dar fără ferestre și fără uși. Mai târziu a venit și timpul ca aceasta să cunoască fericirea de a rezona și de a își putea reține și controla răspunsurile senzoriale, căci asta se întâmplă întotdeauna când îți crește inimă în piept și creier în cutia craniană, carevasazică ne primise într-însa cu drag și cu ferestre, când, deodată, căsuța noastră a miorlăit fără înțeles, pe limba ei, un chiot, s-a scuturat o dată scurt și-a chicotit, de parcă întâlnise dragostea la prima vedere, astfel se zbârlise într-un fior, ceea ce, însă, am realizat, nu ar fi fost cu putință, căci ochii ei vedeau doar o cetate arțăgoasă și ascunsă în sine, pe fruntea căreia era inscripționată, cu roz și verde, emblema:"inabordabil". Normal că ne-am întrebat cu toții, chiar și șoricelul Felix s-a mirat, 'ce se împlântă, mami, de ce râde casa?'. Ha, ha, ce scump e șorice..., ȘOARECE! Casa a înghițit un șoricel, care o gâdilă în stomac, găsisem noi înmărmuriți răspunsul, căci da, totul e explicabil, totul are sens, căsuța adăpostise, poate fără să știe sau cine știe, în timpul ontogenezei sale, o familie de șoricei de câmp, ce găsise un locșor călduț față de miezul câmpului să hiberneze.


Dar asta a fost de mult, atunci, la începuturi, iar noi am uitat de aventura căsuței fără minte și cu suflet prea mare pentru limitele noastre omenești de înțelegere a regulilor de viață civilizată de mileniu nou pe Pământ. Am înghițit până la urmă chiar și eu povestea, cu toții mai avem scăpări, darămite o biată căsuță fără suflet, cu toate astea mi-am rostit hotărât în urechi: eu o să țip, dar nu o singură dată, ci o să țip, țip, dacă voi mai vedea vreodată șoricei.

Deschid ochii, sunt în bezna nopții. Să fie bezna dimineții, oare? Caut mica deschizătură de la îngemănarea superioară a draperiilor dense, căci acolo îmi găsesc mereu răspunsul. O găsesc, ea lasă să pătrundă în dormitor o rază difuză de lumină crepusculară, știu că e începutul răsăritului. În casă e liniște deplină, de afară încep să percep un ciripit, mai lângă casă, un cucurigu, mai îndepărtat și un motor, departe, dinspre cer. Mă răsucesc cu întreg corpul 180 de grade, acum primesc impulsuri auditive dinspre zona casei. Scârț, scârț, scârț, un cârâit ușor și ritmic îmi atrage atenția dinspre peretele exterior al camerei, hmmm, să fie rontaielile unui șoricel în podul casei? Îmi ascut auzul printr-o încordare corporală ancestrală de supraviețuire, dar nu mai aud nimic. Deodată, bum, o bubuitură scurtă, de placă de lemn lovită cu piciorul de către Felix, care se întoarce în patul lui, mă relaxează, era doar Felix, în foșneală tipică a dimineții, cu extensii, întoarceri și ridicări, în cele din urmă. Ca în fiecare dimineață, foșnelilor lui Felix le urmează trezirea lui Kiti, care, și ea, în stil fâșneț, apare în dormitorul nostru pentru încă o scurtă repriză de foșneală fâșneață, sâc.

Felix îmi vorbește pe întuneric din hol, 'mami, mă scapă căchiță', așteptând încuviințarea, cea pe care i-aș lăsa-o scrisă pe ușa de la baie, ca să îi intre bine în căpuț, căci prea grea e desclestarea maxilarelor pentru vorbă dis de dimineață, banala 'sigur, mami, go ahead', ornată și cu floricele sau căței, de va vrea. I-o dau, totuși, vorbită, și nu scrisă, iar băiețelul își vede de treaba ce îl mână dimineața la baie, îl văd în minte, cum se dezbracă de pantalonii de pijama, uitându-se aiurea pe pereți și podea, cum se așează pe scaunul wcului, cu ajutorul mânuțelor lui subțirele, de care se sprijină obligatoriu, ca să nu se piardă prin wc, cum începe și-și vorbește singur, în șoaptă, ca să nu se plictisească. Foarte rar durează mai mult de câteva minuțele scurte până să îi aud chemarea, aceeași, cu voce plină, tare, cântată, mami, sunt gata și sunt siiigur! Însă azi chemarea începe altfel, nu este deloc aceeași, nici vocea nu îi seamănă a strigare, deși tot cântată rămâne. E vesel, calm, de ce ar fi altfel, ba încântat, căci zice: 'mami, a trecut un șoricel pe sub calorifer!'. Ce? Ce-ai zis? Cum? Și sar ca arsă sus din pat, apoi încep să țip, să țip, țip. 'Horica, Horica (căci tati nu-i acasă), trezește-te, Horica!' Și iarăși țip, și țip, țip, de ce nu vii? Kiti începe să râdă, pesemne că țip destul de caraghios, iar Felix mă așteaptă pe wc, zâmbind. De ce râzi, Felix, îi strig din ușa băii, doar capul îmi pătrunde acolo, picioarele s-au oprit regulamentar în fața liniei ce delimitează baia de hol, să nu cumva să crezi că ăla-i Jerry! Horica!, strig. Hei, nu mai zbiera, sunt aici, apare și Horica, gata cu ochelarii pe nas, cu un sul de hârtie pe post de armă în mână și cu o lanternă în cealaltă mână. Spune-ne, Felix, povestește, ne rugăm cu toții de el, 'dar pe mine nu mă șterge nimeni?, începe să își piardă din răbdare Felix, încă cocoțat pe tron. Îl instruiesc pe Horica cum să îmi apere spatele, el trebuie postat în ușa băii ca să înțeleagă odată pentru totdeauna tot neamul lui Jerry că pe-acolo nu se trece, apoi îl igienizez la fund pe Felix și mă spăl cât pot de repede pe mâini, iar înainte să ies în grabă din baie țip și țip, căci o jucărie de pluș a lui Felix mă gâdilă pe picior, ceea ce nu poate să mă lase indiferentă în condițiile date.

Ieșim, în sfârșit, din baie cu toții, acum stăm în hol și îl descoasem pe Felix, nu era un gândăcel, dar ce dimensiuni avea, de unde a venit, unde s-a dus și iarăși de la capăt. Băiatul e ferm, era un șoricel din familia lui Jerry, și este și extrem de mândru pentru importanța care i se dă, Horica îl chestionează ținându-l după umăr, ochii mari ai piticului sunt și mai mari în dimineața asta. Ne întrebăm cu toții, mai apoi, dar cum o fi ajuns în baie, pe unde, când și cum a fost posibil, deoarece chiar nu găsim răspunsuri rezonabile, dar cât de rezonabil poate să fie un răspuns la o întrebare despre care prea mare habar nu avem nici unul. Horica propune să îl las să intre din nou în baie și să aplice un șut puternic în masca căzii, el crede că cu o găleată si o fumigena poate prinde șoarecele. Îl las, binenteles fara fumigene, aproape orice ca noi să fim salvați, Horica intră, mie îmi vine din nou să țip, așa că țip, și țip, țip. Horica țipă și el și iese trântind ușa în urma lui și urlând la mine, ce Dumnezeu faci, mă sperii cu urletele tale, eu mă scuz, dar știi că țip numai la gândul unui șoricel, așa că, mai bine, intră în baie, fă ce vrei să faci, dar așteaptă-te să țip. Horica nu pare deloc în regulă cu asta așa că se dă la fund. Kiti ar vrea la baie, eu nu o las, pe-acolo nu se mai trece, temporar. Îl trimitem, totuși, pe Felix în baie să ne scoată niște lucruri din baie, el nu are nici o treabă cu isteria mea, e doar un șoricel, pe planeta lui Spotu-dinozaur nu mai există decât doi șoricei, care locuiesc într-o căsuță specială numai a lor. Horica îi râde în nas, da, da, sigur n-au mai rămas doar doi, acum or fi minim opt deja, căci șoarecii se înmulțesc ca șoarecii.

Noroc că mai avem o baie în casă, una fără șoricel, căci nu văd urme, nu aud zgomote, nu recunosc o asemenea ospitalitate din partea-mi, așa că acum suntem cu toții în oraș, acolo unde ne vom petrece timp lung, atât de lung, până spre seară de ar fi să fie, cât îi trebuie lui tati să ajungă acasă, acasă înarmat după sute de km de condus, căci mie nu mi-e frică de șoricei, șoricei zic, nu altceva, în schimb, dacă îi văd, încep să țip, să țip, țip, țip, ca nebuna.