Vara târzie nu este deloc surprinzătoare, de fapt, a ajuns să nu mai fie astfel, am deja mai multe serii de amintiri fotografice din alte toamne însorite și neașteptat de calde. Sunt deosebit de frumoase așa-zisele veri indiene, sunt ca niște adieri înmiresmate de vânt, ce poartă în stropii lor minusculi de substanță, eterii vii ai verilor ce-au fost, amprenta unică a verii.
Dar zecile de roșii roșii din grădină îmi sunt surpriză neașteptată, ce-i drept, cam timpuriu le-am dat uitării, le-am condamnat nedrept la amorțeală în verde-gogonea încă de săptămâni bune, îmi iert lipsa de chibzuință, căci le-am regăsit în dupăamiaza asta însorită de sfârșit de septembrie mai roșii aproape decât le-am lăsat vreodată întreaga vară să devină, mai mari și mai pline decât îmi puteam imagina că vor crește.
Și iarăși da, surprinsă sunt de sentimentul bun de încântare pe care îl am acasă, acasă în casa noastră caldă, inundată de lumină, și astăzi, ca ieri, doi ani și încă jumătate înapoi, căci găsesc în această simplă bucurie reper autentic pentru statornicie și devotament.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu