Întâmplări

Am harta deschisă larg pe picioare. Mașina e oprită pe marginea drumului. A doua stradă la dreapta și am ajuns. Am emoții, aici în față. Kiti nu pare să aibă nici o grijă, acolo în spate. Stă cu ochii pe geam în scaunelul ei de mașină și țocăie ritmic suzeta.

Mi se dă voie să stau în cadrul ușii, nu pot să-l depășesc oricum, în fața mea stă priponit un gard de lemn ce ține în siguranță copiii în clasă. În spatele meu e lumea largă, dar eu mă simt închisă în ea, aș vrea să evadez în clasa de copii. Acolo, unde o fetiță bucălată și cârlionțată, cu suzetă în guriță, se învârte neîncetat, de parcă în sutele ei de pași stau și bucuria, și dezmierdarea, și jocul, și iubirea din tot universul ei de copil.

Săptămâna trecută am întâlnit-o pe Deidre la o conferință despre autism. I-am spus pe scurt amănunte relevante despre noi. Pe scurt, deoarece prea multe nu știm nici noi. Mi-a vorbit despre profesia ei, despre educația pe care e pe cale să și-o desăvârșească, despre grădinița ei pentru copii cu tulburări de vorbire. Am ascultat-o cu interes și speranță, dar, totodată, cu o teamă subită. Teama nu e rațională, ea îți taie picioarele și îți îngheață sângele din cele mai variate și neașteptate motive. Ai ieșit dintr-un examen, crezi că ai rezolvat corect problemele, apoi, singur sau ajutat din exterior, realizezi că ai greșit un punct. Brusc te înmoi, simți o răceală în tot corpul. Te temi. Părinții, oricât de antrenați și educați ar fi, se tem pentru copiii lor. Deidre este speranța noastră surprinzătoare. E la un pas în fața mea, dar mă tem că o scap din mâini. Acum nu știu încă despre existența altor speranțe. De aceea sunt atât de temătoare.

Nu există pe Pământul nostru atât de multă bunăvoință și bunăcuviință, câtă candoare are nevoie de ele ca să crească mare. Așa începe procesul de întinare.

Scriu lucrurile astea, pentru că, la fel ca Gabriela, mi-am pus și eu întrebarea de ce Bibi? De ce Bibi? Cum de ce Bibi? Păi atunci, de ce Kiti? De ce el, de ce tu, de ce eu? Pentru că acum, aici, în timpul și spațiul care i/ți/mi se întâmplă în orice clipă, este/ești/sunt într-o intersecție de alte timpuri și spații, alte întâmplări a căror sumă îi/îți/îmi schimbă traiectoria fericit sau mai puțin fericit. Și numai de-asta. Poți să-i spui destin sau noroc sau fatalitate sau hazard sau, simplu, întâmplare. Și când această întâmplare este fericită, scapi încet de teamă și începi timid să înveți să te bucuri, să speri. Și chiar dacă pe Pământul nostru nu există atâta bunăvoință și bunăcuviință câtă candoare le cere să se înmulțească, tu știi că bucățica de timp și spațiu în care te găsești este curată și binecuvântată.

Cum altfel să răspunzi la întrebarea de ce eu?