Amintiri din debara

Nu-mi aduc aminte care a fost cauza care m-a dus în debaraua mea preferată. Da, am o debara preferată! Da, asta înseamnă că am mai multe debarale dintre care una mi-a picat cu tronc. Puteam foarte bine să nu prefer nici una dintre debarale, în definitiv, câţi oameni au debarale preferate? Nu mă invidiaţi, mai multe debarale înseamnă mai multe lucruri strânse, mai mult balast, mai mult conservatorism, mai multă împovărare! Invidiaţi-mă, mai multe debarale înseamnă mai multe locuri de depozitare, mai multă ordine, mai mult aer de respirat, mai multă seninătate spaţială!

Debaraua mea emană încă, după mai mult de un an şi jumătate, miros de lemn proaspăt, miros însufleţit de pădure de brazi. Este neobişnuit ca în lumea debaralelor să inspiri vitalitate. Obiectele ajunse, poate nefericit, în debarale se uită adesea. Ele se impregnează cu nefericirea altor obiecte uitate mai de mult în debara, se usucă de vlagă şi din tristeţe şi prind iz de râncezeală. În zadar îşi lungesc sufocate nasurile către pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid tânjind la o adiere de tinereţe, în cele din urmă ele se resemnează şi devin tot mai mici pe raftul lor din debara. Aici stă şi explicaţia magiei prin care, de fiecare dată când mai deschizi o dată uşa debaralei cu alt braţ plin de obiecte de depozitat, îi găseşti acestuia un loc, ah, locul tristei şi irevocabilei deveniri. Aşa că, vezi tu, cititorule care ignori debaralele, ce minunăţie se petrece în debaraua mea cochetă, îmbrăcată de miresme răşinoase.

E o încăpere minimă. I-am uitat dimensiunile naturale, i le-am ştiut pentru că singură i-am croit îmbrăcămintea. Debaralele nu sunt ca oamenii, ele devin mai mici odată îmbrăcate. Debaralele sunt ca oamenii, ele se încarcă de buzunare încăpătoare odată îmbrăcate, la fel ca oamenii îmbrăcaţi în veşminte cu buzunare şi genţi. Debaraua mea e ca o mamă bună şi cochetă, îmbătrânită acum. I-am dat cu împrumut toate posetutele mele, acestea rămân tinere de-a pururea, măcar în spirit, iar tinereţea le rămâne graţie celor mai noi dintre gentuţe care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă din debara cu regularitate. I-am dat cu împrumut toate genţile noastre de voiaj şi, ah, câtă mulţumire, prospeţime şi visare aduc cu ele după fiecare călătorie a noastră. I-am dat cu împrumut toate costumele de carnaval ale copiilor şi ce credeţi că aduc acestea cu ele în afară de culoare şi veselie? Optimism! Şi i-am dat cu împrumut garderobă completă de copil, cu rochite înflorate, fustiţe pastelate, pantalonasi cu buzunare, pălăriuţe cu bentiţe, cămăşi de fetiţe şi de băieţei, şi nu în ultimul rând chiloţei, maieute şi jersee, geci albastre, galbene şi mov. Care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă. În râsete şi clinchete de clopoţei, de la nişte botoşei.

Şi în tot acest timp, fără să le pese de pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid, obiectele pribege din debaraua mea se îmbată şi se împrospătează cu miros de lemn proaspăt răşinos.

Şi am uitat cauza ce m-a dus în debaraua mea preferată, căci acum aţi înţeles, cred, de ce am o debara preferată, dar am intrat şi iar m-am bucurat, de iz m-am îmbătat şi tot m-am veselat. Ca să rimeze. Odată intrată, privirea mi-a fost chemată de către o îndoitură roz-portocalie, presată printre alte hăinuţe îndoite. Era un tricou mic, nu foarte mic. L-am scos cu grijă şi l-am desfăcut. Deodată m-am trezit în alt spaţiu şi alt timp. Purtam o pereche de ochelari de soare maro pe nas şi purtam părul mai lung, pe umeri. Tricoul nu-mi aparţinea, dar eu eram frumoasă şi fără ca tricoul să îmi aparţină şi eram frumoasă prin reflexie. Aveam în faţa ochilor un băieţel îmbrăcat în tricoul roz-portocaliu. Frumos şi blând. Cele două mănuşi de box imprimate pe pieptul tricoului lui mi-au adus un zâmbet, băieţelul nu avea nevoie de ele ca să culeagă pentru mama lui floricelele de la marginea terenului de tenis. Cele două mănuşi de box m-au mângâiat cu un pumnişor şi, după o uşoară zdruncinatură, m-am trezit în timpul şi spaţiul prezent. Nu mai purtam ochelarii de soare pe nas şi nici părul atât de lung. Eram tot frumoasă prin reflexie. Aveam alt băieţel în faţa mea. M-am repezit şi i-am aruncat tricoul pe trupuşor. A început să sară scurt pe picioarele mici, mimând lovituri de boxer. M-a lovit cu un pupic şi a fugit.

Am o debara preferata…