Monstrul din beton

N-am vazut in viata mea asa un topogan! Era unul printre blocurile copilariei mele mici, de piatra, inalt cam de cinci metri, galben murdar cu tente rosiatice pe la margini, semana cu un elefant urias. Desi imi era teribil de frica de el, ca atare nici nu l-am onorat niciodata cu fundu-mi de copil, iar dintre animalele salbatice pe care copiii le invata din carti si filme sau gradini zoologice, elefantii m-au atras intotdeauna, poate si pentru ca am crescut mare foarte repede,fac o paranteza in care spun ca eram si eu un mic elefant printre copiii de varsta mea fapt ce mi-a dezvoltat un complex de care am scapat abia printr-a opta si motiv pentru care, in ciuda rezultatelor mele onorabile de la scoala, am fost numita de invatatoare stegarul de sex feminin al clasei in defavoarea altor functii mai prestigioase ca sef de grupa sau de detasament, inchid paranteza, deci cu toate astea, topoganul gigantic interzis al copilariei mele mici mi se arata in continuare paradoxal ca un elefant pe a carui trompa generoasa copiii alunecau in chiote de extaz. Si chiar daca am in memoria afectiva imuabila acel mic-mare monstru de piatra, pot sa afirm cu siguranta ca cel din parcul Floreasca, pe care l-am vazut abia ieri, il depaseste si il lasa mult in urma pe elefantul meu de piatra, desi cred ca s-a nascut in aceeasi epoca de piatra sau mai bine de beton pe care unii dintre noi am cunoscut-o din pacate copii fiind. Dar asta ar putea fi categoric pentru mine un cosmar, acum. El este o constructie din beton, de data asta si mai inalta decat celalalt, eu ii dau cam sapte-opt metri, iar amprentele amatorilor de graffiti abia de il indulcesc o picatura, este foarte abrupt, nu se intinde pe orizontala mai mult de trei-patru metri si, ca efectul de groaza sa se amplifice, ii cuceresti varful urcand pe doua scari laterale verticale cu treptele goale, ametitoare.

Am ajuns aici impreuna cu Felix pentru care perspectiva de a zburda in parc tine in loc chiar somnul daca nu si rasuflarea, chemati fiind de catre Horica, ce sarbatoreste ultima zi de scoala impreuna cu doi prieteni la mesele de ping-pong, alaturate gigantului din beton. Il vedem amandoi usor si rapid pe Horica, poarta un tricou rosu, rosu care ajuta la recunoastere, daca mai era nevoie. Joaca tenis de masa si nici prin gand nu-i trece sa incerce vreo senzatie abrupta pe topoganul exceptional. Simt ca l-as sfatui sa nici nu incerce, dar ce rost are sa il incarc cu alta frica dintr-ale mele, o fac totusi cu cea mai atenta discretie, dar ce, crezi cumva ca Horica-i prost? Oricum, rasuflu usurata, copilul asta a venit aici sa se intreaca la tenis cu copiii, ce topogan visez eu? Intre timp ezit intre a imi scoate o carte din geanta, a butona internetul pe telefon si a imi fixa privirea pe alt rosu miscator, sapca lui Felix. Aleg ultima varianta care oricum imi deseneaza pe retina cadru dupa cadru dupa cadru, toate vii si concrete, nelasandu-mi nici un blank pentru idei si imaginatie. Asa ca, imi las privirea purtata haotic de sapca rosie, impulsurile vizuale sunt numeroase, cum am mai zis, si de aceea imi arata un film cu sincope regulate care nu sunt nelinistitoare intrucat acestea se intercaleaza armonios cu cadre clare, tematice. Apoi, suna telefonul, e taticash, ne lansam intr-o discutie entuziasta, dar stresanta despre scoala, profesori, note, sisteme, astfel ca simturile mele se activeaza pe duble cai si pierd astfel firesc din acuitatea senzoriala vizuala. Ca atare, cand ochiul este, dupa o pauza de secunde putine, excitat de sapca rosie pe care o vede aproape cucerind varful monstrului din beton, glasul meu se exprima brusc si necontrolat prin amplificarea decibelilor, dand frau liber temerilor mele ancestrale cu ajutorul celor patru cuvinte tembele, Felix, ce faci acolo? Sunt intr-o clipita lipita de scara inalta, dar ce departe in sus de mine este copilul meu, si nu stiu cum sa procedez, sa o iau in sus, sa il chem in jos, sa il trimit mai departe? Oricum, toate scenariile se condimenteaza cu imaginea copilului prabusindu-se la picioarele gigantului, creata de mintea mea infricosata. Fiind deja in varf, il las sa alunece pe topogan pana la mine si, pe cand o face, ii vad zambetul inghetat de adrenalina pe fatuca, ii vad ochii inchisi si falcile batand ca doua aripioare din cauza vitezei coborarii. Il primesc in brate, Felix rade in continuare, nu ma pot abtine, frica imi scrie pe ochi, frunte si nas, si il intreb daca i-a fost teama. Imi raspunde ca lui nu i-a fost teama, doar inimii lui i-a fost. Cu copilul in brate il sagetez cu privirea pe monstrul ademenitor si ii intorc spatele. Cu coada ochiului ii vad ranjetul multumit pe chipul din beton si, intoarsa inca cu spatele ii simt freamatul amenintator. Am auzit vorbindu-se ca ar fi un monstru bun, dar, dupa ce mi-a pacalit baiatul mic intre noi doi nu mai exista cale de reconciliere.