Copii, copii

Scena intai. In prim plan, un trup de o aparenta fragilitate asemanatoare unei mladite, mititel, ce priveste catre un cap mare, grasut si dragalas, aflat intr-un plan secund. Trupul absoarbe o seva invizibila prin toti porii pielii lui, seva care ii da un soc de crestere, el se intinde si se intinde catre capul mare si dragalas din fundal, acesta din urma beneficiaza si el, insa mult mai neinsemnat, de izvorul de energie al trupului, astfel ca deplasarea celor doi eroi de pe scena este concomitenta, dar neconcordanta. Spectatorul, uimit la inceputul reprezentatiei de neobisnuita discrepanta dintre cei doi actori, devine mai confortabil odata ce simte echilibrul iminent acestei stranii cresteri. E un bebelus, cu piele din plus, ca un vitelus sau un catelus.

Mi-e tare draga cresterea asimetrica a copiilor si cat de evidenta devine ea cand copiii se indreapta spre adolescenta! Copiii nu sunt adulti in miniatura. Daca ar fi, ce aratari bizare si heterogene am fi noi, adultii! Pentru ca, asa cum copiii inchipuie la nivel mic adultii, la fel si adultii ar putea fi imaginea macro a copiilor. Hi, hi, hi, ce lume caraghioasa am compune! Fiecare adult fiind copia unui anumit copil. Dar asta ar insemna ca acel adult e intr-o continua transformare, deoarece transformarea continua a copilului este la fel de certa precum existenta lui. Si, unde ne duce asta? Pentru ca copilul ajunge odata si odata adult si sub ce chip ni se infatiseaza el atunci? Dar adultul acela copiat dupa copil? E prea complicat asa si deja v-am naucit de tot sau nu. Asadar iata de ce mai iubesc eu copiii, pentru toate asimetriile lor pretioase si cuceritoare! Cam asta era ideea.