Despre cititorii de repartitoare

Târrr, târrr, sună nervos soneria de la uşă. E prânz, nu aşteptăm pe nimeni. Greşit, e 5 ianuarie şi încă de câteva zile, de pe când era decembrie ultima zi, ar fi trebuit să aşteptăm această vizită. Cum n-am fost acasă, am ratat-o la data prestabilită.

E o vecină de bloc, doamna x (e x nu din discreţie, ci pentru că nu ştiu cum se numeşte), responsabila cu citirea repartitoarelor în bloc. E o femeie mică de statură, slab-uscăţivă, de vreo 50 de ani, cu părul lung şi alb, strâns într-o coadă subţirică, îmbrăcată mereu "de serviciu" într-o pereche de pantaloni de bumbac bleumarin strânşi în nişte cizme galbene de cauciuc. Cu o lanternă "profesională" în mână. "Bună ziua, am venit să citesc repartitoarele, când aţi venit din Austria?" De unde oare ştie această femeie, despre care eu nu ştiu altceva decât că stă în acelaşi bloc cu noi, la altă scară şi că citeşte repartitoarele din apartamente, mai mult decât numele nostru de familie şi numărul apartamentului pe care noi îl locuim? Îmi vin repede în minte mici scenarii paranoice în care repartitoarele nu sunt altceva decât nişte mici camere de filmat prin care suntem urmăriţi în permanenţă. Râd în sinea mea de o astfel de posibilitate dar nu o arunc la trashul permanent. Profit de omniprezenţa lui Felix printre picioarele mele şi îl provoc la un salut politicos către oaspetele neaşteptat încercând astfel să evit darea neoportuna de socoteală necunoscutei din faţa mea. "Ce faci, Felix, ai schiat şi tu în Austria?" Măi, dar asta e deja boală curată: curiozitoza hipertrofică idiopatică. Felix răspunde cu un gest al capului, îl întoarce timid. "E timid, nu vorbeşte aşa, din prima clipă". Apoi mă scuz pentru bagajele ce ne stau în drum în hol. "Nu vă faceţi probleme, ce, eu n-am venit aici să mă uit prin bagaje!" Poftim???

Femeia intră în casă, tot mai adânc. La fel de încălţată, oricum nu şi-ar pune problema să se descalţe. Mimează totuşi un mers uşor, mai lateral, evită covorul din living. Din câte calorifere sunt în apartament, trei nu funcţionează şi n-au funcţionat niciodată. Cifrele de pe repartitoarele ataşate lor sunt neschimbate. Lună de lună explic ce e cu ele. Totuşi unul dintre ele arată astăzi eroare. "L-aţi stricat şi pe ăsta! Pe toate le stricaţi!", mă dojeneşte matern femeia. Suntem probabil singura familie din bloc căreia copiii i-au dezlipit mai multe repartitoare de-alungul vremii. "Oricum e inutil" îi spun "caloriferul ştiţi că nu funcţionează, deci n-are ce înregistra!".

Treaba merge în continuare ca unsă. Mă rog, mai puţin în baia mică, nefuncţională, devenită debara, pe nedrept numită nefuncţională, retrag. Aici există calorifer, este unul dintre "acelea" trei. Există ,useless, şi repartitor. Dar mai sunt şi cutii, cutiuţe, plase şi plasute, schiuri, saniute, oliţe şi săndăluţe gata-gata să se prăvale pe noi odată cu deschiderea uşii. Chiar dacă becul aprins de pe perete luminează cât poate el mai bine, nici lanterna din mâna femeii nu o poate ajuta să vadă cifrele încremenite în valoarea iniţială ale repartitorului pentru că ,să le vezi, ai nevoie de mai mult decât un flash luminos proiectat asupra micului instrument de măsură. Ai nevoie de o mişcare suplă şi echilibrată de rotaţie a corpului legat de tocul uşii printr-o strângere încleştată a mâinii, apoi de mişcarea inversă pentru revenirea la poziţia iniţială, din cadrul uşii. O ajut eu, de data asta trebuie să meargă pe încredere, n-are încotro dar mă lasă să înţeleg, nu, de fapt îmi spune verde-n faţă că "v-am mai ajutat şi anul trecut, atunci cu inundaţia". Iar mă mir în sinea mea, what the.... vrea să spună, în definitiv ţevile sparte ale acestui bloc nu sunt responsabilitatea mea. Da, da, mai aveţi camera copiilor şi gata.

O conduc spre ieşire, deschid uşa, iese, dau să închid în urma ei dar văd că nu pleacă. "Se vede că fetiţa face progrese. De ce nu puneţi mâna să strângeţi ban pe ban şi s-o duceţi să-i facă o operaţie cu celule stem?" Sunt surprinsă, să râd, să plâng? Bâigui ceva şi din fericire nu trebuie să răspund, femeia se lansează în povestirea nu ştiu cărui caz...Reuşesc să închid uşa în urma ei şi decid: voi râde. Şi o fac, cu Felix şi Kiti.