În barbă

I-am promis o țâșnitoare cu apă bună de băut și m-a crezut, fiindcă și-a amânat supărarea pe mai târziu. Am luat-o pe aleile cu pietricele fine și nu ne-am oprit din drum decât de vreo zece ori, ca să își caute ea pietricelele în sandale. Cu sete. Țâșnitoarea promisă nu i-a potolit însă setea, fiindcă, deși țâșnea obraznic apă limpede la vreo douăzeci de centimetri în sus, era a unui om al străzii care se bărbierea. Am plecat cu setea neostoită înapoi, cam pe unde ne luase setea mai devreme.
 
Văd verde în fața ochilor. Pun pariu că am două irisuri ca două merișoare verzi, deși cei mai mulți ar zice că am ochi căprui. Verdele este ademenitor și foarte real, mai real decât impresia de culoare. Știu ce zic, fiindcă mă oglindesc în ecranul telefonului, unde văd doi ochi ca două merișoare verzi, iar în pașaport un funcționar a scris odată că am ochi căprui. Vecinul meu nu lucrează la pașapoarte, dar are în grădină un măr cu mere verzi, ademenitoare. De câteva zile am pus ochii mei verzi pe unul dintre ele și am început să mă tem pentru el. Dar sunt cinstită și matură, că tot m-am uitat de curând în pașaport. Mă ajut cu ochelarii de soare. Cei albaștri, fiindcă urăsc să spun că niciodată.