Parfumuri

Ploaia cade și nu cade pe drumul către casă, însă norul de deasupra lui rămâne întreg, neîntrerupt, ca o membrană impermeabilă. Și Felix este pentru dorul sau o membrană, dar una semipermeabilă pentru lacrimile prin care se materializează. Măcar trăiește desăvârșit clipele, între două suspine adoarme adânc. Stau între el și Kiti, care nu oftează, dar e mică, strânsă în sine; ei apăsările îi fac bine, o leagă de ea însăși direct, ca într-un masaj măiestrit. Privește în zare sau mai în preajmă, îmi cere s-o ating sau insistă să risipim contactul fizic, revendică o margine de infailibilitate de doi centimetri care mă amuză și mă intrigă, de aceea o tot încerc. În spate, copiii mari șușotesc sau dorm, și la adolescență se trăiesc desăvârșit clipele, numai că fiecare clipă are dorul ei. Cătă conduce și ne conduce cu încredere, încrederea este privilegiul meu. De la odată-acasă ajungem acasă pe înserat. Acasă este uscat de dor, fug repede să îl alin, ud grădina, chiar dacă se întețește vântul dinspre norul acela de mai devreme, aerisesc încăperile. Mă întorc în grădinița de roșii să le culeg pe cele coapte, o fac cu atâta încântare de parcă m-aș împodobi cu o stea în frunte. Am palmele neîncăpătoare, dar bluza largă și mai largă datorită elasticitătii firelor sale, roșiile atârnă grele și vii în bluza mea albastră, ce pare să ascundă un abdomen ondulat și straniu însărcinat. Las mulțumirea de a fi acasă să se recompună, imediat ce dichisesc hortensiile de la bunica în vază și mă ajut, coborând fața în florile lor albe, parfumate cu o notă simplă, patriarhală, pe care o iubesc.