Altfel

-Mi-e sete, se apropie Felix de mine în mica pauză de așteptare a rândului la antrenamentul de tenis.
-Felix, pleacă de la mama sau o dau afară de pe teren, îi strigă profesorul.
-Dați-o afară, da, da, strigă și un bunic de lângă mine.
Felix se încruntă, încrucișează brațele pe piept, lovește piciorul de zgură și se retrage. Mie nu-mi vine să-mi cred urechilor, îl privesc aspru pe bunic, iar acesta zâmbește împăciuitor, explicându-mi, 'e prea răsfățat și timid, doamnă'. Îmi displac profund judecățile întâmplătoare de acest fel, cu atât mai mult cu cât micile drăgălăsenii cu care mă alintă Felix în timpul lecțiilor de tenis înseamnă câte o îmbrățișare scurtă sau o vorbă dulce în pauze. Îmi simt lacrimile gata să mă inunde, dar reușesc cumva să le rețin. Felix lovește mingea vădit nemulțumit de nedreptatea care i se face, pledează tacit vinovat de sete, dorul de mamă nu-l poate învinovăți, desigur. La rândul meu, și eu mă simt nedreptățită, ai zice că suferim de vreun sindrom familial de mania persecuției. Dar nu, eu citesc sau urmăresc jocul în deplină tăcere de pe bancă. Mă gândesc că pornirile malițioase ale oamenilor descriu mai degrabă neliniștile din fața necunoscutului ale celor porniți, decât lipsa de simpatie pentru destinatarii malitiozitatilor, și-mi reproșez  inabilitatea de a nu mă lăsa tulburată. Uneori mă prinde valul din urmă și mă îneacă, nici nu știu ce este mai copleșitor, să fiu eu însămi sau să mimez conformism.