Suflet și trup

Trupul și sufletul omului se află rareori în comuniune, am mai scris despre sufletul-cămilă. În acest sens, îmbătrânirea nu este numai o înșelăciune iscusită, neîntreruptă, descoperită întâmplător (sau nu chiar întâmplător), ci este totodată o împăcare întârziată a trupului de către suflet, ce-l mai ajunge din urmă din când în când. Altfel de ce-ar mai veni și reveni, în ciuda timpului curgător, impresiile? Îi arăt lui Horia o fotografie de când era mic și am bucuria să-l văd cum se îmbrățișează singur. Asta îmi doresc și pentru Kiti, să ajungă să-și imprime impresiile, să se cunoască mirosindu-se, văzându-se, auzindu-se, atingându-se cu grația divină, ce-i pare uneori de neînțeles. Să ajungă să se încânte de țesăturile propiilor ei gânduri și stări, reflexii și amintiri. Poate în decalajul enorm dintre suflet și trup îi stă dizabilitatea, iar nouă, acestor alergători îndârjiți, netoți de frica sufletului, nici prin vis nu ne visează.