Problema. Mi se propune spre rezolvare o problemă în dimineața asta. Mă fac luntre și punte și găsesc o soluție prin care la ora opt zero zero să-i las pe cei trei copii în trei locuri diferite, din trei zări, desigur, diferite. Reușesc să-i demonstrez soluției validitatea. Răstimp, savurez o cafea.
Somnul. Dorm bine în noaptea ce trece pe nevisate. Poate de-aia. Dorm bine înseamnă pentru mine să nu mă trezesc în noapte mai mult de o singură dată, să nu-mi aud gândurile negre și nici sforăiturile oricui ar face-o. La patru zero zero mă trezește pisica. Nu miorlăie, dar n-am susținut nicio clipă că dorm foarte bine. Se mișcă atât de discret noaptea, cât de brutal lovește ziua mâinile de gardul de fier. Fac o paranteză, pe care o voi închide implicit, să spun că nu-mi pot opri impulsul de a simți ce simte fata, așadar îmi lovesc cu ceva milă mâna dreaptă de marginea mesei în fața căreia mă găsesc, este dureros, și nu caut o legătură necesară între gestul meu și vinovăția pe care o încerc pentru că am certat-o ieri dimineață. Kiti pășește în dormitor cu delicatețea căderii unui fulg de nea și mă cheamă la baie prin semne. Aici trebuie să recunosc că nu sunt sigură dacă mă folosesc de simțul văzului sau de altul ca s-o înțeleg, important este că o refuz și o poftesc în pat lângă mine. Copila se conformează, de parcă asta și-a dorit întotdeauna, să-mi facă pe plac, așadar se cuibărește lângă mine, adică strâns lângă mine, dar nu înainte de a-mi împinge cu scârbă papucii adânc sub pat. E amuzantă. Dormim până la șase și cincisprezece minute.
Neastâmpărul. Măcar nu-mi mai face vânt când treci pe lângă mine, îi zic. Kiti își exprimă frustrarea într-un fel inedit. Mută corpurile libere de mobilier din hol. Vederea ordinii ei îmi inflamează spiritul. Aleargă. Imită iritată cu vocea sunetele înalte ale chitarei lui Horica. Auzul tonului armonios mă încântă, cânt cu ea. Aleargă. Horica e desemnat să o îmbrace cu vesta, iar Kiti îi plătește neîndemânarea cu un pumn sănătos în moalele capului. Îl ceartă și pleacă alergând din fața lui. Horica e un tip încercat. Îl sancționează și pe Felix pentru că urcă în mașină cu ghiozdanul pe spate. Trage atât de tare de ghiozdan, încât Felix cade peste ea, plângând. Urletele sale se amestecă cu hohotele lui Horica. Ambele se sting într-o reciprocitate fericită. Rutina drumului către școală cu microbuzul îi astâmpără zelul.
Originalitatea. În sportul ăsta, tenis, jucătorii, încă de copii, sunt învățați să devină foarte agresivi. Ei joacă pe puncte ca pe viață și moarte, de aceea au reguli clare, să nu se creeze discuții. Niciunul nu este dispus să lase prea mult de la el, așadar mai degrabă ei pun la îndoială decizia adversarului decât să fie generoși cu punctele. Iată-te însă pe tine, Horica, în miezul unui punct muncit, iată cum crezi tu că mingea trimisă de cel cu care joci iese în afară și strigi instinctiv 'out', dar imediat revii asupra deciziei eronate și strigi 'adică nu e out, să continuăm, uite, îți întorc mingea cât pot eu de prietenos, ca să nu te-ncurce, cum probabil că te-a încurcat strigătul meu', fără să vă opriți din jocul aspru, n-o faceți decât când jocul se oprește de la sine. Iată-i, Horica, pe toți cum izbucnesc în râs datorită neobișnuitului tău act de generozitate, iată-i perplecși înaintea autenticității tale, de care nu te temi și bine faci, copilule drag!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu