miercuri, 19 noiembrie 2014

Admir

Pasiunea săptămânilor anterioare se stinge în pace bună, ea lasă loc fertil de creștere a încrederii prinse pe nebănuite; pădurea și lacul pe lângă care trec în fiecare zi mă opresc astăzi iarăși în loc, cum n-au mai făcut-o de o vreme. Ceața caldă și deasă întinde lacul mai departe de sălciile ce îi țin malurile, dar nu sunt nesăbuită când le copiez linia, fără să disting prea clar drumul, fiindcă acesta șerpuiește în paralel cu copacii plângători de lângă lac. Opresc, cobor, mă apropii de apă, peisajul, odată pătruns în mijlocul său, se colorează. Două rațe se încurcă în crengile mătăsoase și frunzulițele uscate de lângă trunchiul salciei. Le deranjez, îmi pare rău. Aș vrea să le fotografiez, sunt niște păsări frumoase, dar ele înoată în grabă mare către departe. Mișcările mele precipitate le aruncă în aer, prin negură îmi apar ca două drone ce cercetează fauna lacului. Mă gândesc cu admirație la entuziasmul unui ornitolog. Aș putea să trăiesc clipele sale de fericire. Cobor din mașină și în pădure. Ceața nu are aceeași intensitate prin desișul acestei păduri, însă izolează fonic pădurea, așa încât îi pot căuta freamătul. Pădurea vorbește dacă o las să vorbească și nu tace nici când nu mă sinchisesc de ea. O brumă de frunze aurii rămâne să cadă lin pe pământ. Este momentul cel mai senin al zilei, se întâmplă târziu dimineața, ador calmul lui imperturbabil, ridic o frunză ruginie de pe jos și fug la Felix, care mă așteaptă să-l îmbrățișez la vaccinare.






Niciun comentariu: